După examen, odată cu repartiţia la Liceul Nichita Stănescu din nordul oraşului, Ileana nu terminase de visat mucavaua care zăcea înăuntrul locului. Aşa că prin somn se întreba de ce trebuie să se mai angajeze pentru o lună la Mucava dacă tot intrase în Ploieşti ca profesoară. Lasă că visul a schimbat ceva, nu mai era valabil examenul, se ocupase postul de română la liceu şi un an îşi plimba umbra printre lighioanele, mai ales gândaci roşii, care duceau mirosul de hârtie putredă în aerul ridicat de braţe, Ca nişte felii de geam! Se vedea toată linia ferată până la nu ştiu care pod muiat de ploi. Trebuie să fi fost capătul deşi privirea trecuse de el, Nu mai ajunge pe cealaltă parte. Ileana se trezea cu linia ferată ducând în gol, dar tot în somn îşi pipăia partea dreaptă, asudată. Şi în locul râului se instala hidrapulperul. Atunci pieptul lui Moş Ploae din nou era tras cu un lanţ din pântecul maşinii cu dinţi grei, zimţaţi, iar muncitorii dintre baloţii de mucava că ie aia cu istoricu’, frate-miu. Ileana citeşte ca într-o trezire, Parcă aş fi pe rampa de maculatură! Chiar paşii pierduţi pe coridorul bibliotecii se duc în geamul de afară şi nu se mai întorc. Şi. Era fila intactă:

Şi trupele lui Mihai trec cu iazul şi vânturile în coapsă spre Ardeal. Oho, chiar încolonau câmpia, dealul şi muntele deodată cu negustorii şi ciobanii, care au feţele pline de şanţuri. Ca într-o răzvrătire. Cerbii lui vodă nu s-au mişcat fiindcă destinul se rupsese acolo. S-a mişcat, însă, noaptea, care l-a aşteptat pe voievod cu carnea şi sângele peste margine, în gura de metal a hidrei. Umbra doamnei Stanca nu îl însoţise nici la jurământul oştenilor, cele cinci rânduri a câte o mie, însoţită fiind de Fiu la pasul Buzău. L-a văzut pe Mihai căscat în prăpastia gândului, o primejdie mai mare pentru mantia domnească decât drumul. Numai că până la Alba s-au liniştit vulturii de aur de pe marginea convoiului. Şi steagurile lui Batory se plecau, şi asta din Sibiu, deşi lăutarii au tras arcuş tocmai la capăt de drum. Primirea voievodului s-a făcut în lucirea a toate, călăreţi, trâmbiţe, tobe, bătaia clopotelor şi vuietul vântului. Suflarea l-a slăvit pe Mihai. Numai lacrimile Doamnei şi ale Fiului s-au dus dincoace, pe apa Teleajenului, care atunci se zice că s-a dat înapoi. Era în adâncimea râului, la popas, un alt sunet, străin. Doamna a văzut chipul lui Mihai stropit cu sânge, Doamne, ajută-mă să nu fiu aşa de aspru încercată! Dar vântul, suflând rece, a intrat în mintea ei şi a Fraţilor Buzeşti, care s-au trezit până la urmă despicaţi, cu mare distanţă între ei. Asta arăta câţi morţi aveau în jur deşi acum nu mai conta. Doamna era închisă şi pe drum în cele trei carete trase de caii 18. Fraţii Buzeşti s-ar fi întors de câteva ori din cauza nechezatului, numai că sângele lor nu sosise încă aici. Vedeau, însă, din moarte în ochii Doamnei Stanca nu doar lacrimi, vedeau noaptea care nu avea sfârşit decât în sfârşitul lui Mihai. În pânza cortului se ridica generalul Basta. Mihai Viteazul ar fi zis că nu se supune nici Răsăritului nici Apusului, dar în cortul de pe Câmpia Turzii nu a pătruns pe 19 august 1601 doar noaptea, crudă în sângele ei, a pătruns orizontul ca să aibă unde se aşeza.  Atunci, picioarele cerbilor s-au înfundat cu totul în pământ. Căpitanul Radu Buzescu a luat capul lui vodă şi l-a înmormântat în Târgovişte. Târgovişte ţine în el multe morminte, dar numai mănăstirea unul singur şi nevăzut. El, capul, se zice că era cinstit de oameni şi aşa, ascuns, dar trupul nu, a zăcut trei zile agățat de un stâlp pe Câmpia Turzii. O cumpănă se uita în apa din care chipul nu mai putea fi ridicat. Era doar o amintire şi nicio amiază nu se lăsase atât de mult pe pământ să fie ţărână ea însăşi. Atunci, îngerii nu s-au uitat la jupuire, nici la cum au dus trupul departe de cap, la mănăstire. Dacă s-a găsit un schelet fără cap cu mireasma ieşind din oasele ca timpul, câteva lipsă, doamna şi-a zis că vodă trebuie să-şi fi găsit întregirea. Dar părţi din trup au luat calea altor mănăstiri că aşa e omu la sfârşit, fie el domn, se închină la toate moaştele.

Se zice că Vodă şi-a trecut durerea şi în Polonia dacă cerbii nu mai puteau sta în picioare ca îngeri slabi cum erau încă de la Ploieşti. Aici îşi întinseseră capul la mâna voievodului, acoperindu-i fuga. Soarta că nu. Adâncitura dintre sprâncenele Viteazului a căzut în Teleajen mult mai târziu. Fluturau deja cele 95 de steaguri în mâinile străine care răscoleau apusul. Şi apusul s-a lăsat peste curţile oamenilor până când s-a dus în glasul lor, încă neaşezat.

Intrată în apartament, paşii de pe scară aproape că intrau în sufragerie. Ileana şi-a ridicat din nou ochii din foile xeroxate la bibliotecă, chiar foile risipite pe măsuţă în alarma ceasului deşteptător. Le adusese mai demult de pe rampă, moşia Ploieştilor de altădată părea şi ea răscolită astfel, Ca în scrisul lui Eftime, îşi spune. De data asta, răsăritul izbucnea de pe Dealul Seciu ca să se strecoare printre brazi, să acopere mlaştina blocurilor şi a pastei revărsate de la Mucava şi să intre în sticlirea bucăţilor de geam, toate deodată. De departe, roţile trenului s-au mişcat în scârţâitul sticlei, Ileana şi-a zis că o să treacă şi cursa de Ploieşti, dar s-a ridicat din pat să vadă cum Mihai Viteazul şi-a îndreptat braţul spre oamenii cei îndărătnici, ploieştenii care nu voiau să lase ţărina de sub topoarele lor. Se zice că pământul a gemut la fiecare lovitură pe timpul lui Moş Ploae.

 Încă nu venise vremea să fie smulse din piept şi cele câteva oase de voievod. Se făcuse hrisov pentru satul Ploieşti de către Matei Basarab. Asta până la Ipsilanti.

Ileana îşi zice că foile astea smulse de vânt pe lungime rampei se macină ca între dinţii de metal, rămaşi în memorie şi în vis. Uite cum iese amestecul şi se duce în pâlniile aşezate la rând în instalaţia de separare, cum se învârteşte, uite cum se lasă jos impurităţile. Se vede prin geamurile conice, şi asta la rând, cum se depun frânturi de litere de parcă ar fi peceţi depuse în partea de jos a vasului. La decantare este o umezeală care te pătrunde, operatorii vin doar să vadă cât lichid e necolectat sus şi să regleze pâlniile. De fapt, amestecul, care nu se mai roteşte în burta de hârtie de pe rampă, iese mai limpezit. 

Sus e partea cu Ploescii. Pe moşie să fie dumnealor ploieştenii slobozi, asta au cerut şi la a doua domnie a lui Ipsilanti. Şi mereu. Că la cronică aşa scrie.

 Oho, da ce vis, îşi spune Ileana. Şi încearcă să iasă din el, dar adoarme la loc.

Zeţarul Eftime, subţiat mult la bărbie, scote o agendă în piele roşie, fluturând-o deasupra pâlniei. Am copiat aici ce mai găsit din istoric, zice. Nu am omis nicio faptă. Citeşte şi dumneata, sunt toate plângerile la domnie. Fiecare în câte o pâlnie de sticlă, la decantoare. Partea de sus e cu faptele ploieştenilor, partea de jos cu documentul parafat. În vis!? În memoria şi arhiva locului, domnişoară. Aşa diluat? Nu încă, mai durează.

Prima pâlnie: Plutea sus textul cu milostenia, Fără clacă sau dijmă pe moşia noastră, altfel e suspin de la mic la mare. Că a mai venit o pacoste, beizadeaua Costache Caragea, care ne ia de la gură vinul şi rachiul, ne pune bir pe fiecare pas de pământul.

Le ia sufletul, care nu e după vremi, domnişoară, e după moşi şi strămoşi liberi. Pe acest Costachi nu-l mai cuprinde pământul, s-a întins şi peste soacră-sa, numaidecât şi peste ţarinile noastre, scriu ei la domnie. Ştie Dumnezeu cum moşia a fost scoasă cu fiecare palmă de pământ din Codrul Vlăsiei, iar rădăcinile stejarilor au stat în sus ca nişte stafii ani întregi. Băieţii lui Moş Ploae şi femeile lor ţineau acolo sufletul. Aşa, dreptul urmaşilor e unu. Şi Mihai vodă a zărit locul ca pe unul de odihnă. Dar după odihnă l-a văzut al lui. De pe cal a măsurat cele două văi care au fost albii, cu apa Teleajenului între ochi şi cu smocuri mari la colţuri. Aveau chiar noaptea din care voievodul a trecut în altă noapte, cu priveghiul în ea, dar nu s-a ştiut atunci.

Pe un cotor de carte Ileana apucă să vadă Mihai, Aha, e tot din cronică. Lumina bătea în geam, o cam obosea.

Da de unde, domnişoară, răsare dintre litere ciocul ascuţit al zeţarului de la Mucava, Mihai se afla în creştere, pe drumul lui spre Ardeal. Acoperit de aripi, Am înţeles, despre cerbi trebuie să fie vorba, Asta în legendă, dar în monografie, care e mai încolo de cronică, pe ultimul raft de sus din sala mare, vedeţi, e doar umbră şi suflet ca-n mormânt. Daa? Cam aşa. Drumul e plin de scaieţi, domnişoară. Dincolo de Ploieşti, dar în oraş carnea, vinul şi rărunchii mergeau ca aldămaş. La obor, că locul se lăţea, e drept. Chiar aici, în faţa Palatului Justiţiei, care nu era încă, iar acum este Palatul Culturii. Şi să ştiţi că în cartea de sus se arată cum vindea sub prelată, pe tarabă sau chiar în noroi câtamai omu’ grâu de pe pământu lui. Numai nu se apuca să vândă cartofii, vaca ori boul până nu bea ţuiculiţa la masă cu lăutari, mai încolo. Se ducea şi la piaţa Târgşor că era aproape de capătu’ Mărăşeştilor, astupat acum. Asta până când Ploieştii l-au luat sub umbrar, iar orăşenii s-au pus pe revoltă. Erau cunoscuţi la domnie drept un cuib de răzvrătiţi, Costachi că nu, eu am carte de la Ipsilanti, Şi noi avem, de la Matei Basarab. Documentul, au cerut slujbaşii domneşti, dar ei nu-l aveau. Li se luase la prima înfăţişare. Aşa au spus. Proşti!? Au ţinut-o tot într-o plângere, de la o domnie la alta. Aşaa? Aşa e cartea, vedeţi multe plângeri la anexă. Anexa nu ai prins-o pe foi. Ei, domnişoară, anexa are sângele, oasele, măduva, cum se spune. Mai vedem. Hm! Acolo sunt jalbele ploieştenilor, una şi cu pietrele aruncate în Teleajen, să ştiţi. În loc să le rostogolească la divan… Ba s-au ridicat mereu şi chiar au mers şi la divan. Fără hrisov? Aici, da, aveţi dreptate, s-a tot învârtit roata cu delegaţiile pornite pe jos de la Ploieşti la Bucureşti. Nu era ca şi cum ar fugi de dreptu lor dacă nu aveau documentaţie? Ba da, dar aveau argumente. Şi mai ales nărav. Care? De răsculaţi. Au, de asta a fost Republica o zi, era starea lor, Asta mai târziu, pe vremea lui Costachi, ginerele Muruzeştilor, se scotea mereu la cercetare parafa şi semnătura lui vodă, cu proces verbal şi danie pentru beizadeaua nărăvaşă. Pentru ce, doar nu avea strămoşi ca Moş Ploae. Ehe, fugise odată cu casele Muruzeştilor şi soarele lor de pe cupola Sfântului Niculae Vechiu. Durerea ploieştenilor se învârtea în cerc, de la domnie la curtea Muruzoaei, de la Caragea la curtea domnească şi înapoi, cu libertatea lor dus-întors de nu se mai aşeza locului. Ca şi demnitatea, nu? Păi, a fi liber asta şi însemna, cum ai lua hrana de pe arătură, ai vinde-o la obor şi. Ca şi ţuica sau vinul. Şi până la Dumnezeu, care s-a milostivit de Muruzeşti sub Ipsilanti. Atunci îl botează vodă pe Ienache cu moşia Ploieştilor. L-a făcut asemenea unui domnitor pe partea asta mare de pământ binecuvântat cu lăţime şi umblat de ape. Dar au făcut-o şi alţi domnitori. Aşa e, cu hrisov nou, pecete şi semnătură, unde începea o domnie, gata şi Muruz sau Costachi la domnie! Eu văd cerneala şi literele, nu pot fi scoase nici la epurare. Nici în pâlniile conice? Nici. Acum, vezi dumneata, se duce în partea de sus pecetea domnească, în cea de jos, semnătura. Vezi? Da, dar e o semnătură de om prost. Lăsaţi, vorbim altă dată. Acum mă duc la Scânteia.

Şi dispare. Se duce şi visul după el. Ileana se scoală, fierbe un ou, bea cafeaua nechezol, de mult nu a mai făcut rost de boabe. Rămăsese cu mirosul de cafea bună din magazinele joase din Ploieşti, pe partea cealaltă a Palatului. Ca să fie în două locuri şi în două timpuri deodată. Acum sunt deja Galeriile Comerciale, dar în 80 mirosul de cafea măcinată în faţa ta îţi întărea nările. De fapt, mirosul rămăsese pe locul fostelor magazine, cuibărit în holul de sub sticlă al Galeriilor. Împreună cu vitrinele. Paşii nu îl puteau mişca. E închis, cu timpul în el.

(fragment dintr-un roman în lucru)

VIORICA RĂDUȚĂ debuteaza cu volumul de versuri Patimi dupa mine in 1998. Urmeaza: Lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Cind amintirile, corpuri subtile (2007), Viata de apa de uscat (2008), Cam toti murim (2010), Mama intreaba daca stau pina seara (2013). Publica romanele: Inainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), In exod (Cartea Romaneasca, 2008), Mamamea moarte (2008), In doua lumi (Cartea Romaneasca, 2013); , Orașul închis (Polirom, 2017),volumele de eseuri: Graalul fara Graal (2002), Interpolari si interpolari (2007). Colaborari cu poezie, proza, cronici la revistele Acolada, Ateneu, Arges, Familia, Luceafarul, Prosaeculum, Spatii Culturale, Viata Romaneasca etc. Membra a USR, filiala Bucuresti.