O pauză  pe care să o petreci cu tine însuti.  Un timp oferit pe neașteptate. Dar nu gratuit. A venit la pachet cu o frică uitată și cu suspendarea unui mod de viață liniștit și în securitate.

Dar nu este comod sa petreci mult timp în propria companie. Niciodată nu a fost. În epoca multiplicării formelor de comunicare și de transport, tot globul ne stă la dispoziție pentru a fugi de noi înșine. Pandemia ne-a pus, însă, piciorul în ușă. 

După un timp al baletului identitar, ne-am repezit la comunicare. Cum ar fi fost criza fără Internet? Bine ca nu am fost nevoiți să ne întrebăm asta. Legăturile cu celălalt au devenit mai puternice. Au devenit și mai valorizante, pentru el și pentru noi?

Celălalt este cel care îmi seamănă?  O întrebare clasică a filosofiei, cu trei dezvoltări posibile. Celălalt este creația mea, reflexul meu demiurgic, sau este cel de care mă apropii pentru că avem valori comune sau este cel de care mă sperii, și atunci îmi definesc astfel identitatea, dincoace de el.

Un exercițiu global de solipsism, în care toți avem dreptate. Dar un solipsism în permanentă comunicare, iată o varianta nemaivăzută. Covido ergo Zoom, spune bine o glumă care circulă în aceste zile.

Comunic deci exist, dar cât este cugetare din ceea ce comunic? Și cât va rămâne din efemerul celor trimise pe calea undelor în lumea întreagă? Câte gânduri care au călătorit vor prinde, undeva, rădăcini? 

Poate niciunul, dar pare greu de crezut. Într-un fel, nici nu contează. Forța vindecătoare a cuvântului poate fi suficientă. Ne-am ținut unii pe alții într-o viață semivirtuală, din care ieșim aproape cu bine.

Ne-am cultivat fiecare grădina, așa cum ne-am priceput. Am pus plante noi sau doar am mai înlăturat din buruieni? Și ce vom face cu ea mai departe ?  Probabil că vom face ceea ce am făcut dintotdeauna. Nu cred într-un nou profetism. Ne vom duce aceleași întrebări și obișnuințe cu noi.

Sau poate vom schimba ceva, așa cum ne place să promitem după ce scăpăm de o suferință. Ne poate ajuta un text vechi, al unui filosof din alte timpuri. Epicur, ale cărui cărți,  se pare foarte multe, s-au pierdut. Nu era Internet pe atunci. 

S-a păstrat o scrisoare către un discipol, Meneceu. Un text scurt și clar, potrivit lecturii grăbite de astăzi.  Se parcurge în doua ore pe un ecran de tabletă sau de telefon.

Epicure ne învață că trebuie să ne domolim dorințele, acesta este secretul fericirii. Să discernem între dorințele naturale, dintre care o parte sunt necesare și cele care sunt non-naturale, care ne impun sa alergăm după scopuri care nu ne aparțin. Porți pe care le deschidem larg către propria nefericire.

Pare o critică o societății de consum. Dacă nu ne oprim din cursa de satisfacere a unor dorințe care nu încetează să se multiplice, nu vom fi niciodată mulțumiți.  Ataraxia ne permite sa fim fericiți. Lipsa tulburării din suflet. 

Pandemia a fost un timp care ne-a permis să ne revedem dorințele și speranțele. Să apreciem ceea ce este cu adevărat important. Să ne debarasăm de ceea ce este superflu. O pauză cu noi înșine.

Vom păstra aceasta invitație la înțelepciune epicuriană?  Sau ne vom rearunca în vâltoarea lumii, care ne înstrăinează de noi înșine ?

Despre Meneceu nu au rămas marturii. Nu știm cat de mult i-a folosit scrisoarea lui Epicur. Dar putem vedea la ce ne va folosi nouă. Încercări vor mai fi. Pe data viitoare !

---

Une pause à passer avec soi-même. Un temps offert par surprise. Mais pas gratuitement. Il est venu avec une peur oubliée et avec la suspension d’une vie tranquille et en sécurité.

Pourtant, c’est ne pas facile de passer beaucoup de temps en sa propre compagne. Il ne l’a jamais été. A l’époque de la multiplication des formes de communications et de transport, toute la planète nous reste à disposition, pour que l’on s’enfui de nous-même. Sauf que la pandémie nous a mis le pied devant la porte. 

Apres un certain temps du ballet identitaire, nous nous sommes pressés à la communication. Comment la crise se serait passée sans Internet? Heureusement que l’on n’a pas dû se demander ça. Les liens avec autrui sont devenus plus forts. Sont-ils devenus encore plus valorisants pour lui, ainsi que pour nous-même?  

Autrui est-il mon semblable? Une question classique de la philosophie, à trois issues. Autrui est ma création, mon reflexe démiurgique, ou c’est celui dont je m’approche, car nous avons des valeurs communes, ou c’est celui qui me fait peur et, dans ce cas-là, je définirai mon identité de l’autre côté de lui.

Un exercice global de solipsisme, où nous avons tous raison. Mais un solipsisme en permanente communication, une version dû jamais vue. Covido ergo Zoom, dit bien une blague, qui circule ces jours-ci.

Je communique, donc j’existe, mais combien y a-t-il de réflexion dans ce que je communique ? Et combien il restera de l’éphémère des envois électroniques  du monde entier? Combien des pensées qui ont voyagé pendant ce temps seront enracinées quelque part ?

Peut-être qu’aucune, mais cela semble difficile à croire. En quelque sorte, cela ne compte même plus. La force guérissante de la parole peut être suffisante. Nous nous somme gardés, les unes les autres, dans une vie quasi-virtuelle, d’où nous sortons presque indemnes. 

On a cultivé chacun notre jardin, comme nous avons su. Est-ce qu’on a planté quelques choses de nouveau ou on a juste enlevé certaines mauvaises herbes ?  Et qu’on va faire, désormais, avec ce jardin ? Très probablement, ce que nous avons fait depuis toujours. Je ne crois pas dans un prophétisme nouveau. On va porter toujours, avec nous, les mêmes questions et habitudes.

Ou, peut-être, qu’on va changer quelque chose, comme on aime promettre quand on est délivré d’une souffrance. Un ancien texte, d’un philosophe d’une autre époque, peut nous aider. Il s’agit d’Épicure, dont les livres, apparemment nombreux, se sont perdus. Internet n’existait pas à cette époque-là.

Une lettre a été conservée, adresse à son disciple, Ménécée. Un texte court et clair, approprié à la lecture speed d’aujourd’hui. On peut le parcourir en seulement deux heures, sur un écran de  tablette ou de smartphone.

Épicure nous enseigne qu’on doit maîtriser nos désirs, car cela est le secret du bonheur. La distinction entre les désirs naturels, dont une partie sont nécessaires, et les désirs non-naturels, qui nous déterminent à courir après des fins qui ne sont pas les nôtres. De portes que nous ouvrons à fond vers notre propre malheur. 

Cela semble une critique de la société de consommation. Si ne nous arrêtons pas de cette course de satisfaction de désirs qui ne cesse pas à se multiplier, on ne sera jamais contents. C’est l’ataraxie qui nous permet d’être heureux. L’absence du trouble de l’âme.  

La pandémie fut un temps qui nous a permis de revoir nos désirs et nos espoirs. Un temps pour apprécier ce qui est vraiment important. Un temps pour nous débarrasser de ce qui est superflu. Une pause avec nous-mêmes.

Arrivons-nous à garder cette invitation au bonheur épicurien ? Ou on va se jeter, à nouveau, dans le tourbillon du monde, qui nous éloigne de nous-mêmes ?

Il nous ne reste pas de témoignages sur Ménécée. On ne sait pas à quel point la lettre d’Épicure lui a été utile. Mais nous pouvons voir combien elle nous sera utile à nous. Des épreuves, il y en aura encore. À la prochaine!

---

Ciprian Apetrei este profesor de filosofie și jurnalist, stabilit în Franța. Ca orice ploieștean, este pasionat de politică. Colaborează cu mai multe publicații din România. Fondator al platformelor independende de jurnalism Marginalia și RoZoom Press. Este autorul volumului de povestiri L’Homme à sa fenêtre. Iubitor de fotografie.