Autoare de proză, dar și poetă – dacă ar fi să te caracterizezi, cărui gen te revendici mai întâi? Cum e această trecere de la proză la poezie? Când simți că îi vine timpul uneia dintre ele?

Mai întâi a fost poezia, venea din „părinți”, dar tot de acolo m-am găsit între lirism şi narațiune. Spațiul meu este acest „între”. Și e fiinţat, locuit cu text, magia mea, câtă există. Ştiu că întrebarea nu vine, de fapt, din motivul că scriu în cele două „genuri”, continuu. O fac prea mulţi dintre contemporanii mei scriitori şi la domniile lor nu se „vede”, ci din doza de lirism din proză, la care lectorul, profesionist sau nu, îşi ascute dinţii „costelivi”. Am văzut la „fierar” pe vreun deţinător de „formulă” romanescă după „biblica” teorie literară (cu toate că amestecul genurilor e cam de multişor poveste) până şi la Herta Muller, cu ocazia decernării premiului Nobel pentru densitate lirică în…proză.

În ce mă priveşte, scriu şi simt diferit proza şi poezia, ca stare, ca durată, ca revelaţie ş. a. m. d. Una e la un capăt al locuirii „întrelui”, alta la celălalt. Poezia vine pe furiş, când am zis că nu, nu mai, nu mai scriu, că şi el, adâncul, şi el trebuie să ţâşnească, e în firea purtătorului. Am văzut, cu ocazia alegerii poemelor pentru o antologie recentă, că stările şi scrisul comunicau între ele. Astfel, prima mea parte lirică este magmatică, puternic suprarealistă, contorsionată, a doua, şi cea  mai lungă, distilată, reţinută, controlată. După cum e momentul revelării în text, de fapt. M-am împotrivit de multe ori stărilor lirice, dar au câştigat mai des decât voinţa mea de supra-faţă.

Proza vine din lumile trăite (satul de origine, oraşul adolescenţei, comuna vasluiană a stagiului meu de profesor, fabrica de hârtie, celălalt oraş adoptiv, Ploieşti, apoi oraşul studenţiei şi al bântuirilor mature, Bucureşti, toate şi în mici eşantioane, bucăţi). La un moment dat oameni, evenimente şi locuri au căpătat dreptul la fiinţă, text/ură. Ei, aş fi vrut să transpun asemenea stări, unde cele din adânc se întâlnesc cu toate ale noastre momente profane, amestec pur şi impur, nu altfel decât cinematografic. Totuşi, dorinţa mea de a da la regie nu se materializase după prima facultate aşa că mai rapid a fost scrisul. Nu şi publicarea prozei. Mi s-a spus, înainte de 89 prin redacţii că e stranie, cu prea sau cu foarte. Stranietatea, ca un făcut, nu mă părăseşte nici azi, când stilul/omul de hârtie ar fi trebuit să se descurce şi fără mine, domnule, că nu îl ţin de mână şi pe lumea cealaltă. Şi din chestionarul de faţă înţeleg că mai sunt „întrebări”. Sper că şi de întâlniri, de text, fireşte. Asta în condiţiile în care sunt împăcată cu mine şi când, vrând-nevrând, scriu poezie pentru că aşa e îmi e firea, şi când merg spre construcţie, o formulă de roman, fie şi cu încărcătura lui, uneori, poeticească. Aici, însă, aş face o menţiune. Am tot atras atenţia că la Herta Muller lirismul din proză nu diluează, ci intensifică „naraţiunea”, şi pe un paragraf, pagină, şi pe ansamblu. Lirismul are, însă, un rol ascuns, de a include stările adânci în plin eveniment, epicitate, lucru care face ca proza-proză să se împiedice în orizontul de aşteptare al lectorului aşezat comod în Patul lui Procust, măcar teoretic. Totuşi, am citit în ultimii ani multă proză „de afară” şi râurile epicii sunt extrem de diverse. Totul e să fie vorba de „stil”, existenţă. Critici ştiu ce se traduce (!?).

Îmi este dragă părerea Danei Pîrvan la Oraşul închis, clarvăzătoare, că lirismul nu diluează naraţiunea, mai ales că varietatea registrelor stilistice ar trebui avută în vedere. L-aş vrea şi pe Ochilă, poate zăreşte în aiasta o poetică (nu un simplu melanj), mai aproape de ritmul din vise ori din gândurile care au ordine, ca şi romanul, doar când intervine „logica”, corsetul, cerinţele exterioare. Cine spune că genul e fix s-a înţepenit pe şina critică.

Scriu diferit şi simt diferit momentele de proză versus cele de poezie. Una mă scutură din străfunduri, e revelaţie, şi atunci când pare doar reacţie la vreun moment contemporan sau memorialistic, alta vine din „viaţa cea de azi”, şi ea cu multe gânduri/căderi în sine, altfel spus stări transpuse poematic.

Mi se pun întrebări privind atât fundătura existenţială a lumilor mele ficţionale „fără speranţă”cât şi asupra formulei romaneşti, necăutat epică, mai ales că pentru unii sunt mai mult poetă, pentru alţii prozatoare. Dacă mi-ar fi gândul numai la drobul de sare de azi, critica literară, cam înstrăinată la gustul/spiritul ei critic, aş spune că cele două scriituri, nu mai punem în discuţie şi eseul sau critica literară, sunt distincte ca stări, durată de scriitură, dospire, coacere. Alte glasuri, alte fundături, dar acelaşi „stil”. De aici şi…nelămurirea cea comună, deşi sunt tentată să aduc măcar un martor, care nu a avut în vedere genul de încadrare a cărţii, aflându-se la ultima suflare. Domnul de istorie Vasile, cu care discutam în pauza mare, de exemplu, cum e cu al doilea sau cu al treilea volum din Orbitor, mi-a dăruit un cronicar, vechi, şi un… „testament”. M-am trezit cu un telefon (singurul) de la dumnealui că trebuie să plece la spital să moară. Citise cartea În două lumi despre liceul lui, simplist spus, de două ori. Îi plăcuse aşa de mult că voia să ştiu asta înainte… Moartea îl prindea la fiecare semafor din oraş sau aşa zicea mereu la şcoală, dar numai după telefon toate opririle astea l-au strâns la piept. A luat cartea aşa cum era, fără să o încadreze în cutare gen, cu lumea ei în care trăise şi el. Ca să vezi!

În cazul prozei, mai întâi se scrie povestea în minte, apoi capătă trup de hârtie? Sau cum se întâmplă?

Proza e „neodihnă”. Se scrie uşor, dar după o gestaţie îndelungată. Poezia e o urgenţă, dispare dacă nu i-ai dat trup/text. Adevărat, poate să revină. Oricum, cere un loc şi un timp anume, ca într-o căutare a centrului. Suspendă cu totul timpul/timpurile (sper că şi poemele o fac). Ştiu că se poate veni cu o replică, poezia cu fragmente din actualitate, poezia socială, etc. Chiar volumul comemorării morţilor de la Colectiv, Arsura umblă după trup, care îmi aparţine, poate intra în discuţie. Christian Crăciun surprinde, însă, cel mai bine faptul că e vorba de extragerea eului liric, în ce mă priveşte, chiar de folosirea „biografemelor” nu cu funcţie referenţială, ci cu o curgere a toate, inclusiv referiţele, în moarte/sincronizare.

  Dacă poezia vine pe verticală cu axul existenţial deja fixat, parcă rostit, proza e pe orizontală. Parcurge etape, lumea proiectată se lasă doar zărită şi asta cu intermitenţe la început. Ca în vis, nu ştii de unde vine impulsul…compoziţiei. O spun pentru că scrierea, cred, se apropie mult de vis/are, una i/luminată. La un moment dat, dar tot pe la începuturi de roman, în ce mă priveşte, „văd” spaţiul. Sunt ca într-un laborator alchimic, urmează să proiectez pe „pânză” personajele, mişcarea lor. Naraţia e abia pe fundal, nu cred că mi se impune cu mare tenace între elementele „alchimice”. În viziunea mea hipnotică, ca şi în cea supra-reală, nu am tentaţia ca povestea să iasă aşa de mult la vedere. Ştiu că ochiul soacrei, receptării literare, încă nu e prezent şi am libertatea să scot din lumea deja desenată acele linii şi situaţii după unghiul propriu şi cu elementele mele de compoziţie. Urmează…restul, cu existenţă de somnambul fiindcă „interiorul” e plin de locuri, persoane, evenimente care se duc pe perete/pânză/covor ca într-un film şi tot la cinetică ajung. Scriu imaginile ca şi cum ar fi numai text/e, dar mă uit bine la ritm, la frazare. În fine, mă opresc la sfârşit; caut să nu fie „făcut”, fabricat, ci să îl simt ca în poezie, revelat. Scriam într-un interviu în Ziarul Financiar că proza nu trebuie să fie mai explicită decât viaţa. Oricâtă nevoie ar fi de realism, povestire, să-i dăm dreptul prozatorului să scrie şi în stare de luciditate de sine, dar la limită, în visul, proiecţia lumii ca un spaţiu magic al „întrelui”.

Romanele „În două lumi” (Cartea Românească, 2013), „Vremea Moroiului” (Cartea Românească, 2015) și „Orașul închis” (Polirom, 2017) au în spate o muncă de documentare, asta este incontestabil. Există totuși niște recurențe – citadinul, spațiile/lumile definite, alteritatea, suferința, moartea, alegerile…De ce alegi aceste teme, sau, mai exact, când ceva – un moment, o întâmplare – devine temă pentru tine?

Am avut, cu voie sau fără, mai multe locuri trăite, atât vechi, satul, cât şi noi, citadine. Aş spune că documentarea a fost pentru Vremea Moroiului, dar mai mult şi mai mult pentru Oraşul închis. În volumul Hidrapulper, de pildă, proiectez lumea fabricii, eşantion al bolgiei înainte de 89, aşa cum am trăit-o cu orele, zilele, anii zece la fabrica de mucava din Scăeni. Am trăit-o pe viu, cu imaginea hidrapulper-ului, oala enormă de macerat hârtie, cu rampa de maculatură, secţiile de prelucrarea cartonului, uscătoriile, sitele “kilometrice”, plane sau cilindrice, de dimineaţă până seara. De aici până la hârtia ca “loc” al infernului într-o comunitate inundată de maculatură, gândaci de hârtie, reclamaţii nu a mai fost decât… proiecţia/scrierea romanului din 2005, publicat în 2007. În exod s-a dorit o proză de familie, conţinea altă lume, a satului, trăit de mine până la 10 ani, mereu în fiinţare, mereu sacru. Când am plecat, însă, spaţiul se închisese în urmă. Dealul chiar aluneca la fiecare ploaie, mereu auzeam că trecerea dintr-o parte în alta era mai grea. Proza m-a întors la spaţiul dintâi cât timp am scris, dar nu mai aveam acces la semne, aleatoriul se infiltrase, cercul, în fine, s-a re-strâns, doar textul era deschis, nu şi pentru receptare. Cu proza apărută tot la Cartea Românească, În două lumi, am ales alt loc, un liceu ploieştean, tot din viaţa mea de ziuă, imediat după 89. Numai că, la fel ca satul sau mica fabrică de hârtie, eşantionul se lărgea, asemenea hidrapulper-ului, metaforă centrală pentru mine, terifiantă, a macerării lumii, fie şi a celei scripturale. Nu e vorba doar de o cancelarie, ci de oraşul meu de adopţie, Ploieşti. Nu în istoricul lui, abia acum e în “facere”. Cu Vremea Moroiului am dat semn că nu prea mai aveam timp. De aşteptat. Şi că doresc, dar cu destule fente…artistice, sper, să am ca lectori şi dintre cititorii cu ancoră atroce la cotidian, chiar în siajul viziunii mele de apocalipsă urbană (invazia intimităţii prin camerele video, de exemplu, de exemplu), sau împotriva ei. De data aceasta am accentuat naraţia, pe latura ei realist magică, dar nu am abandonat lirismul acolo undestarea, senzaţiile şi ritmul vieţii şi scriiturii totodată se cuplau pe oniricul, magicul. Aşa, poeticitatea devenea o tehnică, un procedeu, de a face să izvorască în plină povestire stări, senzaţii, “un adânc asemene”… Din păcate, am aflat din ochiul de la spate al vestitei receptări că ţintele contemporane sunt pătimaşe. Ştiam că scrisul e absolvit de o asemenea vină când atinge nivelul cel artistic. Vulgarizare înseamnă şi a căuta personajele cărţii în oamenii de aproape, cum s-a şi întâmplat cu In două lumi, devenită literatură subversivă în liceu, dar şi cu Vremea Moroiului prin cercurile cu pătimiri comune nouă, contemporanilor. Şi Oraşul închis, a fost primit greu de unii râmniceni care nu îşi regăseau propria viziune. Pentru roman m-am documentat mult, dar au existat din plin momentele de adolescenţă şi de navetistă stagiară din oraşul tăcerii vinovate, Râmnicu Sărat. Ţineam, de exemplu, înăuntru o imagine nedevelopată, cu puşcăriaşii în faţa gării, unde săpau la capăt de bulevard un şanţ. Aveau chipuri pământii, iar trupul fiecăruia părea însăşi zeghea. Murise/ră dinainte. Se poate spune că puţinii supravieţuitori chiar au trecut prin/de moarte. În Râmnicu Sărat subiectul închisorii era interzis sau nu interesa dacă după atâta timp procesul lui Vişinescu mi-a developat şi imaginea acestor chipuri de pământ, şi pe cea a zidurilor cu sârmă ghimpată, şi o altă imagine limită, care nu ştiu nici azi de unde a venit, cea a pietrei în care lovea Coposu de dimineaţă până seara în curtea închisorii. Altfel, această curte, în degradare azi, e pentru nostalgici un mic paradis din moment ce mi s-a întâmplat să ascult de la o doamnă cât de frumos arăta pe vremea lui Vişinescu. Avea o  mulţime de trandafiri roşii. Astfel, nu se putea să nu scriu ca să curăţ pasivitatea cea păcătoasă a oraşului faţă de ororile dinăuntrul închisorii, una care îl ţinuse pe el captiv între „zidurile tăcerii”. În privinţa documentării, da, era nevoie, martorii se fofilau când descopereai vreun fiu/nepot de gardian, vreo urmă de mărturie vie prin oraşul tăcerii trecute, de aflat şi astăzi prin „lumea” cea mică a provinciei noastre. În plin proces Vişinescu (torţionar care se dădea drept victimă), documentarea mea s-a oprit deodată, oroarea era prea mult. Scrisul e calea de curăţire, dar îmi trebuia un personaj cu forţă pentru lumea închisorii. Pe aleea care duce spre piaţă de la poştă, m-am trezit în Râmnic cu o mână care mă apucase, uşor, de cot. Lângă mine, pe bancă, stătea Mihăiţă. În drumurile la Râmnic, nu ştiu cum se făcea, mereu voia să mă atingă. Era „nebunul” cel mai afectuos, cel mai iubit, dar şi respins (de copii şi adolescenţi). Era de muuult timp acolo şi l-am „văzut”, în sfârşit, ca pe o conştiinţă, nu totdeauna trează totdeauna, a locului. Romanul începuse pe banca de lemn.

În privinţa „recurenţei”, mai ales a temei centrale, moartea, să zicem, aceasta vine din faptul că şi lumile noastre sunt repetitive. Se învârtesc, existenţial, între primul moment şi ultima suflare cu o anume tipicitate. Cum viaţa mea s-a „trezit” în salcâmii înfloriţi la moartea tatei, am văzut salcâmii, cum moartea bunicii s-a petrecut în liliacul mov din fereastră, am zărit liliacul, cum apusurile de Râmnic sunt mov, am văzut movul luând pe „strada mea moartea”, mai întâi bărbaţii, apoi femeile, pe rând. Şi mai urmează. Nici măcar nu e redundanţă în a sta la rând şi la rând.

Aleg, adevărat, „alteritatea, suferința, moartea” pentru că am fost pe aproape sau nu am fost deloc. Pentru ultima ipostază mereu m-a durut că nu am apucat în viaţă decât o bunică. Mama Tinca, numită la fel de sat, a trăit şi pentru ceilalţi, morţii ei, suta de ani, aşa că tot o provocare a fost pentru În exod. Alte două morţi, de cancer, s-au repezit, prima în salcâmi, a doua în rochia miresei, deodată înflorită în august. Tata a fost cam iute, mi-a cumpărat un ceas mare cu o curea ca de blugi, pe care eu am ales-o, şi s-a dus. Nucul s-a uscat după el. S-a uscat şi câinele. Mama a plecat cu întrebarea dacă e cineva la poartă. Întreba din cauza bastonului ei de corn care se auzea din când în când singur. Dar cel mai mult am trăit şoapta mamei, continuă, prin uşă deschisă ziua şi noaptea. Nu pot să-i spun agonie pentru că se ruga şi rugăciunea era doar respiraţie. Scriam la Mama întreabă dacă stau până vineri prin uşa deschisă, într-un „între” care însemna îndeosebi împăcarea cu care ea aştepta, cuminte, să nu se mai audă. Notările mă linişteau şi pe mine, dar tot e greu să aştepţi, mai ales pustiul de după, când locul e „fiinţat” de cană, carafă, privirea mamei în fereastră. Spun asta pentru că un timp mi s-a părut că era acolo şi se uită la cireş. Albul zăpezii trecuse, dar avea să vină mereu şi mereu, albul florilor de mireasă pentru a umple fiecare lună august, apoi salcâmi tatălui meu în fereastră şi tot aşa.

Scrisul este implicare. În faţa tragediei de la Colectiv am reacţionat printr-o poezie, Fiecare sac este frigul topit, publicată în Ziarul Financiar. Nu ştiam că după 3 ani voi construi un volum comemorativ. Sper să fie întru pomenirea tinerilor, şi prin ţinuta lui estetică. Scrisul acestui volum a fost o nevoinţă, o lumânare-poem aprinsă la capul fiecărui mort, ajuns chiar pe „catapeteasmă”, cum am simţit şi am scris.

            Moartea e un stop cadru permanentizat în cărţile mele, într-adevăr. De fapt, m-am întâlnit cu moartea de mică. Trecusem râul când m-a muşcat ceva (un şarpe!) de călcâi. Atunci am fugit prima dată de moarte, mă cuprinsese teama  că nu mai sunt. Răceala intrase, totuşi, în călcâi şi se ducea în sus. Atunci am cunoscut limita şi tot de atunci mă fascinau mai ales femeile simple care priveau senin „plecările” cele mai grele. Aveau seninul pe chip.

Aş menţiona, în fugă, faptul că printre neliniştile deloc senine sunt actualităţile, timpul nostru de tortură. Volumul Vremea Moroiului şi Două lumi sunt reacţii la mici apocalipse, actuale şi recurente. Faţă de trecutul „recent”, comunismul, a fost altă replică, Hidrapulper. I-am adăugat prin Oraşul închis unul letal, anii şaizeci, ai torturii din puşcării.

N-am să întreb ca sătenii din basm dacă avea Ghiuro cap sau n-avea. Ar însemna să mă agit unde e căciula, adică temele tipice unui autor, care sunt încă de „anul trecut”/de demult, dacă e să glumesc tot în spiritului înţeleptului basm.  

M-aș referi acum la „Orașul închis” – un roman dur, despre persistența memoriei, despre adevăr și dreptate, despre ororile din închisori – iar întrebarea mea ar fi cât de greu ți-a fost să scrii despre aceste subiecte? Cât de mult te locuiește un roman în timp ce îl scrii?

Lumile mă locuiesc obsesiv până le scriu. Aici da, ai atins un nerv. Şi literar, şi existenţial, deşi literatura este existenţă primă.

Fără memorie, până şi prezentul (unui individ sau popor) ar fi gol. Te-ar privi un neant. Închisoarea din Râmnicu Sărat ţine de trecut, acum e gata să-şi sape groapa, dar se arată ca un revelator pentru deceniile întunecate, cărora nu le bănuiam ororile, mai ales că în oraş nu circula aproape nimic despre ce se petrece dincolo de ziduri. Dacă le vedeai de aproape, păreau magice, adică necunoscute. Mi-am asumat scrierea tocmai despre acest moment, al închisorii din pântecele oraşului meu, pentru că fătul era asemenea „pietrei” lui Coposu, un alt mormânt. A-l ţine ascuns, era încă o condamnare a memoriei, actuală. Sper că am dat şi chip câtorva condamnaţi, mai ales lui Ion Mihalache, că am avut puterea să nu vin cu ”patimi după mine”, adică subiectivităţi. Sigur că scriitura este o luare de poziţie faţă de ce, cum, cine, când şi de ce au fost posibile grozăviile, mai ales că împrejurul zidurilor se desfăşura viaţa, poveştile, multe, ale râmnicenilor săraţi, cu voluptatea trăirii prezente, cu istorii depuse în trecutul locului, dar şi cu momente ale vremurilor pline de vitalitate şi de coşmar ale socialismului din anii 60, şaptezeci, optzeci.

Am scris în contrapunct, o mare parte a romanului după „memoriile” mele, desigur transfigurate, alta după documentare asupra istoriei locului şi a „momentului” închisorii de sub comanda lui Vişinescu. Trebuia să dau seamă, mai ales că trăirile se legau de fiecare stradă, fiecare cotlon, de piaţă, Strada Mare, librării, parc, ceasul gării, pălărier, hotel, de vecini, prieteni, colegi, dascăli, familie. Eram înăuntrul lumii şi ea se scria uşor, dar nu spun că vedeam cu revelatorul doar magia unei fotografii vechi sau a centrului, muzeul în aer liber din care am păstrat în memorie mai mult decât oraşul însuşi, prins în anul 1960 încă întreg. Spun, astfel, că se adăuga ceea ce nu încăpuse în mine la timpul respectiv, monstrul din burta oraşului, închisoarea, povestea coşmarului vărsat peste pagini de in/coerenţa-luciditate a lui Mihăiţă. Viziunile îi ţineau loc de comunicare şi asta am încercat să proiectez, chiar filmic, lumea închisorii prin ochii unui fost condamnat. Făcând zilnic „harta” oraşului pe jos, personajul îşi spune sau îi spune fantomei lui Mihalache, neliniştit în mormântul ne-cunoscut, totdeauna în segmente, grozăviile dintre ziduri peste minuni istorice vechi. Astfel, ne conduce spre momentul re-cunoaşterii, conştientizării adevărului, chiar şi a părţii lui întunecate, prin asta cât de cât un act purificator.

Volume de poezie de o „afectivitate aspră” menționează critica, dar în același timp gesturi sub semnul catharhicului, al comemorativului, în care adesea „tristețea/ nu mai intră în piele/intră în zile”(Când se duc în uitare”)  sau, din celălalt volum („Arsura umblă după trup”), „așezați unul lângă altul pe trotuar/fără piele” – de unde vine poezia la tine? Cum se naște? Când omul – respirația, pielea lui, durerea lui – devine poezie la tine?

Cred că „pielea” (respiraţia/trupul uman sau de hârtie) se întâlneşte cu rostul/rostirea sa în momentul interiorizării. Pielea e profanul, dar ţine înăuntru, aşa perisabilă cum pare, şoapta, cuvântul care accede, eliberează.

Gheorghe Grigurcu este criticul care a marcat „afectivitatea aspră” din volumul Când se duc în uitare. Cred că se potriveşte şi altor volume de poeme (dacă nu şi de proză). Rostirea mea a fost, la început, (şi) cu tuşe ludice, chiar acolo unde se „făcea”/întâmpla trecerea dincolo a unor persoane dragi din lumea copilăriei, adolescenţei, maturităţii. Cu timpul, seninătatea femeii simple faţă de limită, m-a făcut, odată cu dispariţia mamei, ea însăşi senină la apus, să respect răceala spunerii, şi adâncimea ei, distilarea, calmul. Aşa, prin temperare/înţelegere, chiar acceptarea firii, s-a ajuns la acest ton „aspru”. La noi se spune, când viforul se dezlănţuie, că vremea s-a asprit, dar îi stă în fire să fie aşa, iar omul e pregătit pentru asta. Recunosc, atitudinea în faţa morţii e un laitmotiv pentru mine fiindcă lupt să întrezăresc ceva dincolo. M-am aflat lângă ai mei când călătoreau între lumi. O făceau aproape vizibil. Dacă ar fi să întreb eu însumi de ce… moartea, aş avea ca subiect un Rodin, de pildă, cu „Burghezii din Calais”, dar subiectul sculpturii lui vine din ceea ce l-a marcat, l-a provocat. I-a cerut cineva socoteală? I-a cerut fotografului Gemenilor din 11 septembrie de ce „omul căzut”? Poetul scrie după momentele sale de adâncire, şi faţă de cotidian, tuşează o atitudine, a se vedea tragedia de la Colectiv, de pildă. Dar este transpusă tot revelaţia, interiorul deşi la imaginile care au înconjurat tragedia de la Colectiv nu am adăugat nimic, le-am notat doar. Asta a fost singura ”reţinere”/morală, restul e drept de autor. Unul care ţine de estetic, fireşte.

Ai afirmat cândva că „lumile scrise sunt ca rugăciunile, te eliberează” . Te eliberează de ce? Sau, te salvează de la ce? Este scrisul o cale de evadare, de vindecare?

Am spus că scrisul pare o rugăciune mai ales pentru poezie. Nu vine oriunde, oricând, e stare întâi, stare şi după (ce ajunge „trup”). Dacă atinge luminarea e pentru că s-a desprins, a ajuns la celălalt, ne-a eliberat. Spunerea devine cădere în sine. Nu e sacră prin teme, vocabule, întâmplări, epicitate mascată sau nu, lirism de diferite forme, ci prin stările grele dinăuntru şi dinafară. E ritm, loc şi timp, curgere şi oprire, zicere pe care „pielea” o ţine, ca pe un suflu. Dacă cititorul intră, odată cu „verbul” în starea de interior a poetului, acesta a reuşit, artistic, strămutarea de stări. La Eminescu, românul, oricare, simte plutirea, starea angelică a lumii proiectate „în cruce”, cum scriam în Interpolări şi Interpolări, până şi în versificaţie. La Bacovia starea de plumb a singurătăţii se transmite fiecărui lector (cu versuri- notări) prin imagini totdeauna limită. Nu oricine le primeşte cu plăcere, dar fiecare le simte, definitiv.

Poezia e şi o Golgotă. Nu trebuie îmbălsămată cu parfumuri de sacru ori profan fiindcă le topeşte pe toate în starea transmisă, vie. Se ştie, viii care îşi scriu…crucea se opresc la anul morţii. Şi efectul scrierii nu se poate şti decât la capătul drumului, care e text, ritm, revelaţie. Poate încăpea atâta sacru şi atâta cotidian cât reuşeşte să facă un alchimist cu verbul său. Dozajul îi aparţine.

Scrisul este de demult cathartic. Ca şi rugăciunea. Nu mi-am dat seama cum s-a strecurat chiar „semnul” religios în ceea ce scriu, dar, dacă mă uit la titluri de volume, ar trebui să iau seamă la asta. Câteva volume de poeme o spun clar: Patimi după mine, lipsă la psalmi, Al 13-lea Iov, Înainte de exod, În exod, În două lumi, etc. În Oraşul închis personajul Mihăiţă este unul, nu întâmplător, „sărac cu duhul”. „Săracul” devoalează ororile din închisoare vorbind cu propriul duh sau cu cel al lui Mihalache, aflat în neodihnă şi după moarte. Cred că religiozitatea se strecoară şi în frazare, de multe ori, şi în ecoul de litanie din Arsura umblă după trup, ş. a. m. d. De altfel, „fraza” există în lumea pe care o aduci la suprafaţă. Când ai dat de ea, poţi începe spunerea/scriitura. Care te absolvă de „gravitaţie”, viaţa noastră cea comună. Sigur nu scriam fără cunoaştere şi spasm/atitudine în faţa morţii acest titlu de poeme: cam toţi murim.

Procesul lui Vișinescu, tragedia de la Colectiv – sunt momente care au declanșat în tine o reacție care s-a concretizat în două volume. Este reacția ta, ca scriitor în fața realității, uneori absurdă. Este rolul scriitorului să fie prezent în cetate, să aibă (și) o funcție (nu numai educativă, de natură estetică) ci și socială?

Întrebarea ţine, cu siguranţă, de o disputată, răsdiscutată, urâtă, iubită sau ocolită problemă a cetăţii, din vechime până azi, prezenţa „poetului” în cetate. O să răspund scurt, îmi place să cred că voi fi reprimită înăuntru, folosind cuvântul. Îmi place să mai cred că există, fie şi mai subtil, în actualitate, şi străvechiul theoros în arena cea scripturală.