Pe ușa sălii de jocuri acum scria DESCHIS. Ușa rămăsese ferecată, apăruse și un afiș al unui spectacol de cabaret „Viola dansează la bară”, poza arăta o femeie din spate, cu un picior ca un cârlig pe o bară nichelată. Femeia avea spinarea lată și costumul strâmt umfla carnea și pieile se revărsau lângă subraț. Alexandru care revenise la locul faptei s-a așezat pe pragul sălii. Cum era posibil ca o întâmplare atât de frumoasă să se termine ca orice poveste banală, pac, zbang și a crăpat, s-a dus pe apa sâmbetei. Mama mă’sii de viață!

Lângă pragul pe care stătea abătut crescuseră câteva flori mici, flori de treaptă, a zâmbit el. O să le culeagă și o să-i trimită un buchet discret pe o adresă necunoscută. Sclipicioasei, strada Geamănului nr. 33, într-o localitate tăinuită. Pe un bilet mic o să scrie cu un pix albastru că o adoră cu adevărat, că e un bărbat responsabil care respectă femeile și nu gândește în clișeele obișnuite. Iar ea o să-i trimită un pachețel mic și roșu pe adresa lui de la birou, în el o să fie înghesuiți câțiva nasturi colorați și o bilet pe care scrie adio.

Singurătatea e o condamnare sau o salvare? Depinde din ce unghi o privești. Alexandru a trimis șoferul acasă la copii și la soție și a luat-o pe jos. Îi era foame, o ciorbă ar fi mers, dar fără sclipicioasa nu voia. Câțiva pași încă. Budinca de la cină avea un gust din ce în ce mai fad, de fapt nu mai era budincă, erau doar particulele cu vid între ele.  

Mi-e frică de nemurire, se întristase Alexandru, pare o imensitate plictisitoare, mai bine aici și acum, între ciorba aburindă și câteva vorbe blânde ale sclipicioasei. Și semi-preparatele Dianei.

Lampadarul cu lumină gălbuie se stricase și Diana cumpărase unul nou, modern cu bec economic, ce lăsa o lumină caldă, dar de fapt rece. Abajurul găurit fusese pus deoparte, Diana trebuia să se gândească ce o să facă cu el, nu voia să-l arunce, era un crâmpei din conversația lor de la cină. La lumina vechiului lampadar mâncarea arăta mai bine, acum sub becul nou i se accentuau notele false, ingredientele ne-naturale. Să cumperi semipreparate nu e o crimă, se spune că nu sunt bune pentru sănătate dar unii nu iau în calcul o viață prea lungă. Diana se ducea la cel mai bun supermarket de lângă ei, la trei străzi distanță, trecea și pe lângă un mic magazin de bijuterii și unul mare de carne. Supermarketul era renumit în cartier pentru proviziile sale, aveau o aplicație specială cu care zilnic măsurau nevoile clienților. Se știa cu o precizie destul de mare câți vor cumpăra brânză de oaie, carne de pui sau porc, biscuiți cu miere sau lapte, chiar și semipreparatele erau supuse unor teste de popularitate. Se știa că în cartier sunt cam atâtea femei de carieră, cam atâția burlaci sau adolescenți care își încălzesc singuri mâncarea semipreparată la prânz. Rapid și gustos, era o virtute pentru alimente. Aplicația nu îi judeca pe clienții săi, doar le venea în întâmpinare cu sortimente variate. Dianei îi era greu să nu cumpere acea budincă de spanac, care se prezenta în frigiderele cu geamuri mari, într-un ambalaj atractiv. Pe cartonul lucios era o fotografie cu o casă de tip tirolez, proiectată pe un munte înalt cu crestele înzăpezite. Pe banca din fața casei ședea cuminte o fată cu păr blond împletit în două cozi, iar lângă ea era o tavă cu budincă de spanac aburind. Roșul din obrajii fetei, aerul de munte responsabil pentru el și zarea din care se simțea că vine iubitul după o zi de muncă o făceau pe Diana să vibreze. Uneori rămânea cu gura căscată în fața ușii frigiderului din magazin și încerca să facă o altă alegere, una mai interesantă, dar cutia cu carton lucios și fată cu cozi împletite câștiga bătălia din capul Dianei. Seara în care au mâncat budinca cu țelină a fost un fiasco.

Oamenii, în condiții extreme, de război, atacuri teroriste, calamități naturale sau pandemii, pot ajunge să se sfâșie unii pe ceilalți pentru o bucată de pâine sau pentru un semi-preparat arătos. Serile la lumina noului lampadar se schimbaseră. Diana în plimbările ei zilnice aduna povești din cartierul cu care simțea că trebuie să se împrietenească, să-i caute avantajele. Și unul dintre avantaje era acest supermarket în care nu venea oricine pentru că era destul de ascuns. La masa de seară cei doi soți stăteau ca doi castelani singuratici și în spatele fiecăruia era câte o imagine, sala cu jocuri de noroc în spatele lui Alexandru iar în spatele Dianei, un supermarket exclusivist.

Străzile erau pustii, serile lungi de vară erau toride și asfaltul încins păstra în el greutatea tuturor pașilor. La supermarket angajaseră de curând câțiva tineri să prezinte noile produse. O fată subțirică stătea ca un soldățel lângă vitrinele frigorifice și de câte ori de apropia cineva schița un gest abia perceptibil sugerând că ar putea fi de ajutor, sau că intenționează să fie de folos, poate, cândva. Diana i-a observat discret figura ei de ceară, părul negru tuns scurt și genele care abia se mișcau. Și-a adus aminte de o emisiune despre un robot uman copiat după o japoneză. Cele două femei erau puse față în față și nu le puteai lesne deosebi. Robotul avea aceeași mimică. Câteva lucruri trădau, asta dacă priveai foarte atent, inserția firelor de păr era rigidă, iar în spatele zâmbetului nu se afla nimic.

În spatele luminii reci aruncată de noul lampadar era totul pustiu. Budinca de spanac căpătase o tentă albăstruie. Se împuținaseră secundele în care privirile celor doi soți se întâlneau și singurătatea lor era mai gravă, aproape ca un ritual, pe lângă ea, solitudinea lumii părea o joacă, un scenariu nereușit.

–         Parcă mă uit în oglindă când te privesc, a schițat un zâmbet Alexandru.

–         Îți vezi neputința.

–         Așa ceva…

–         Sau felul în care te văd eu, și Diana a închis ochii.

–         Deschide ochii, să nu ratezi așa frumusețe de budincă cu spanac albastru. Ce mai e prin cartier? a schimbat el vorba imediat.

–         Azi am descoperit un nou supermarket. Cel mai ascuns supermarket din câte există, așa se și cheamă, are o denumire pe care nu am reținut-o, dar aduce a ceva…așa…secret. Au și acolo tineri care îți prezintă produsele noi, sunt ca niște roboți, plini de o bunăvoință fără egal. Nu se enervează. Dacă te obrăznicești la ei, îți răspund cu să aveți o zi bună.

–         Ce-i aia o zi bună? a întrebat Alexandru în timp ce mesteca la budinca cu spanac.

–         De pildă asta în care am descoperit ceva nou.

–         Un supermarket.

–         Nu în fiecare zi descoperi un geniu, sau vreun vaccin care o să salveze lumea. Azi mă mulțumesc cu supermarketul, să-i zicem Misteriosul. Am să fiu mai atentă mâine la cum se numește. Tinerii care prezintă mărfurile noi sunt îmbrăcați în tricouri simple în culori șterse, să nu atragă atenția, au fost învățați să zâmbească în orice circumstanță și să spună esențialul. Au ecusoane cu numele lor, nu se supără dacă le spui pe nume. Când își termină micul discurs se apleacă politicos și se retrag în lumea lor, parcă cineva le comută butonul pe off. Totul seamănă cu un origami perfect pliat. Am vrut să aflu mai multe despre un detergent nou, unul anunțat și la TV. Un băiat blonduț a scos un pliant și mi-a arătat avantajele, vreo șase puncte, nu mai țin minte decât că ochii lui spuneau altceva, în timp ce explica.

–         Ai cumpărat detergentul? a întrebat Alexandru absent. Ultima bucată de budincă avea un capăt de sfoară în ea și bărbatul se concentra să o înlăture. Adică nu și-au bătut capul degeaba?

–         Cum adică?

–         Roboții tăi.

–         A, nu l-am cumpărat.

–         Vezi?

Diana s-a ridicat de la masă și a deschis geamul. Se făcuse târziu și orașul se mai liniștise cu poluarea, cerul de noapte era senin.

–         Hai să mergem la Observatorul Astronomic, strângând farfuriile, rutina de seară, plăcută, liniștitoare. O să ajungă cu ele în chiuvetă, apa le spală, detergentul se scurge în spumă fină pe suprafețele de porțelan și apoi totul se prelinge în măruntaiele pământului.

De afară s-a auzit un bubuit și cineva care geme.

(fragment dintr-un roman în lucru)

---

ALINA GHERASIM – n. 1973, București, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania secția Pictură; 1992–1998 Universitatea Naționala de Arte București Clasa profesor pictor Henry Mavrodin.

Activitate ca scriitoare – Cărți publicate

2016 – Cartea de proză scurtă “Femeia – valiză”, editura Oscar Print, 2016. Lansată la târgul internațional de carte Gaudeamus 2016.

2017 – Cartea de proză scurtă „Colonia de cormorani”, editura Oscar Print, 2017.

2017 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce”, editura Oscar Print, 2017

2018 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce e la Paris”, editura Oscar Print, 2018  Prezentare autor la librăria “La doua bufnite”, Timișoara.

2018 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare „ARMOR”, proză scurtă.

2019 – Heidelberg – Lectură publică. Roman și proză scurtă. Asociația A.I Cuza din Heidelberg

2019 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare roman „Liniște, începe apusul!”, editura Oscar Print