„Romanul anului 2020, după părerea mea, Vîntul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale.” (Gabriela Adameşteanu)

Editura Polirom vă invită să citiţi un fragment din noul roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, apărut în colecţia „Fiction Ltd.”, şi în ediţie digitală, cu o prefată de Paul Cernat.

„Tragedia unui frontierist, dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familiei lui, traumatizată de incertitudine şi absenţă, suferinţa copiilor lipsiţi de dragostea parentală, transmisă de la o generaţie la alta, competiţia dintre fraţi pentru afecţiunea mamei sînt doar cîteva din temele celui de-al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vîntul, duhul, suflarea. Ficţiunea şi documentul se întîlnesc într-o istorie fabuloasă care coboară două secole, pînă în vremea boierilor antiunionişti, trece, cu pagini răscolitoare, prin foametea de după război şi prin anii stalinismului, ajungînd în stricta actualitate. Romanul anului 2020, după părerea mea, Vîntul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale.” (Gabriela Adameşteanu)

„…o prozatoare elevată, matură, ilustrativă pentru cîteva tendinţe ale prozei noastre mai recente, scrise de autori (şi, îndeosebi, autoare) debutaţi la deplina maturitate: atracţia retro şi «orientalo-balcanică» a secolului al XIX-lea; retrăirea «vîrstelor dintîi», între un comunism fantomatic şi un postcomunism debusolat; opţiunea pentru «romanul de familie» în cheie (post)traumatică; mixajul de autenticism obsesional şi realism magic, poematizant. Dincolo de aceste ingrediente, există la Andreea Răsuceanu o seriozitate discretă a implicării, un dramatism al căutării de sine prin alţii, motivat probabil biografic, un autenticism cu măşti aşadar, generator de atmosferă intensă, pe de o parte, creator de «lumi», istorii şi geografii intime, pe de alta; un aliaj foarte special de M. Blecher şi Gabriela Adameşteanu, într-o formulă proprie de «literatură spectrală».” (Paul Cernat)

Fragment

„Și atunci, în luna mai, când pajiștile și pădurea se umpluseră de bujorii sălbatici care înfloresc la vremea asta, a venit. Abia se crăpase de ziuă când a sosit drezina, s-a desprins din liniștea dimineții, întâi un sunet neobișnuit pentru locuitorii din C., apoi un punct de oțel strălucitor îndreptându-se spre sat din depărtarea încă adormită. În lumina trandafirie, în care totul era amorțit de somnul nopții, a părut că e singurul lucru care se mișcă, un pește enorm, cu burta de fier uruind asurzitor, cu carapacea de culoarea antracitului acoperită de roua dimineții, rostogolindu-se greoi pe niște roți uriașe, de tren, care vuiau făcând traversele de lemn să tremure. Prin geamurile  aburite de respirațiile celor dinăuntru nu se vedea nimic. Mai târziu, au tras-o pe o linie moartă, la umbra unor tufe prăfuite, cu frunzele arse de smoală, și au lustruit-o acolo câteva ore, și i-au tot ciocănit caroseria,  dar n-au putut împiedica lumea să se adune în jurul ei ca la urs, și cei care s-au dus au povestit câte minunății au văzut atunci: bordul lucea, alb, în penumbră, ca și cum ar fi fost făcut din argint curat, în banchetele capitonate cu cașa te afundai ca-n apele de mătase ale Dunării, pielea maronie mirosea a nou și, minunea minunilor pentru copii, o cutie de lemn lăcuit adăpostea un radio cu difuzor. Mai era și un ceas, cu limbile și cifrele tot luminoase, care însă nu ticăia.

Într-adevăr, nu se mai auzise un astfel de zgomot, nici de tren, nici de automobil, în C., dar în liniștea dintre dealuri s-a deslușit clar zumzetul din ce în ce mai puternic, care s-a împrăștiat repede printre casele din jurul gării, amplificat de pereții lor. Pentru fețele buimace apărute la ferestre, totul a părut un vis.

Mai întâi de toate, pentru că noi nu ne-am gândit niciodată că tovarășul o să treacă într-o zi de-adevăratelea, în carne și oase, pe străzile din C. Și adevărul e că n-a trecut în persoană, pe jos, ci într-un automobil nou-nouț, albastru-închis, care l-a luat de la gară imediat ce a coborât din drezină, în care nimeni nu l-a văzut, pentru că nimeni n-a știut când trece. După o vizită la primărie și una la cooperativă, a tăiat în viteză C.-ul, până la marginea lui, iar când a ajuns în dreptul cimitirului și al mlaștinii, convoiul  de mașini a cotit spre pădure și a intrat pe poartă lăsând în urmă un nor de praf și de stupoare. Ca să fim drepți până la capăt, nici poarta aia nu există, deși cadrul ei frumos sculptat e mereu acolo. De fapt, aproape în fiecare an, în luna mai, de sărbătoarea bujorului, poarta e adusă din magazia cooperativei și montată la loc, ca delegația tovarășului să poată trece prin ea. După ce pleacă, e scoasă și dusă înapoi. În restul anului, se joacă pe acolo copiii, nu-i mai smulgi de lângă ea, e un cadru înalt, cu un arc de șindrilă deasupra, cu stâlpi sculptați, numai acolo și la conacul Ologului mai vezi așa ceva.  La început nimeni n-a înțeles ce căuta o poartă la marginea unei păduri, dar în câteva zile au defrișat ca-n palmă, au  făcut drum forestier, așternut cu o piatră măruntă pe care scrâșneau roțile mașinilor de se-auzea până în sat. Au adus un panou de lemn pe care era scris frumos, cu roșu, Sărbătoarea Bujorului, 1960, și l-au prins dedesubtul șindrilei, să atârne chiar deasupra tovarășilor când aveau să treacă pe acolo.”

Andreea Răsuceanu este prozatoare şi critic literar, autoarea mai multor volume bazate pe metoda geocriticii. Pentru prima ei carte, o versiune a tezei de doctorat, Cele două Mîntulese (2009), a fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus. În 2013 a apărut Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, carte nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România şi la premiile revistei Observator cultural, pentru care a primit premiul Tînărul critic al anului 2013. În 2016 publică Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului. În 2019 a apărut Dicţionar de locuri literare bucureştene (împreună cu Corina Ciocârlie), pentru care a primit Premiul AgenţiadeCarte.ro, secţiunea eseu, publicistică, memorialistică. A publicat proză scurtă în reviste literare şi în volume colective. A coordonat volumul colectiv 16 prozatori de azi.lit (2018). În 2018 a publicat romanul O formă de viaţă necunoscută, nominalizat la toate premiile literare din România, pentru care a primit premiul Scriitorul lunii ianuarie, desemnat de Uniunea Scriitorilor din România, şi Premiul pentru proză al revistei Ateneu şi care a fost selecţionat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franţa). Romanul este în curs de traducere în limbile franceză şi turcă. Vîntul, duhul, suflarea este al doilea roman din trilogia ce are ca punct de legătură un sat situat în apropierea Dunării, C.