Pentru sensibilitățile contemporane, genul acesta de ritual poate părea puțin bizar, dar pentru epoca victoriană, chestiunea pozării unui mort drag făcea parte dintr-un omagiu (post-mortem, e drept, care nu mai trebuie să țină cont de disponibilitatea persoanei în cauză de a se lăsa prinsă pe placă sau încastrată într-un dagherotip). Prin urmare, într-o epocă în care moartea este cvasiprezentă (nu mai vorbim despre epidemiile de tifos, holeră și difterie care au traversat Anglia victoriană), cu atât mai mult începând cu 1861 (anul în care însăși regina Victoria devine văduvă) doliul capătă valențe de modă. Suntem într-o perioadă în care regina dădea tonul de la atitudine, modă și bijuterii. Și tot atunci, celebrul voal negru de Chantilly devie accesoriul definitoriu al singurătății unei aristocrate. Prin urmare, sprijiniți de apropiați, ținuți de sfori finuțe, rezemați de spătarele fotoliilor, cu capetele culcate pe umerii fraților sau părinților, morții victorieni (unii chiar cu ochii deschiși!) ocupă un loc central al fotografiilor din această epocă. Vârsta nu este un criteriu, dar clasa din care făcea parte defunctul trebuia să fie recognoscibilă chiar și pentru un neofit, așadar este înveșmântat în cele mai elegante ținute și decorat cu cele mai rafinate accesorii. Recuzita foto victoriană a acestui gen e dulce-amară pentru posteritate: dintre dantele prețioase, bebelușii par că dorm, doamne grațioase par să încline sfios capul, domnii par rezervați, ascultând o discuție și așteptând politicos să ia cuvântul, frații sprijină între ei o surioară mică și țeapănă… O adunătură de vii și morți aranjați la unison să salute – decent, resemnat, politicos – o posteritate care, din câte se pare, continuă să îi privească înfiorată.

Care ar fi argumentul pentru un elaborat mise en scène fotografic, în care o persoană decedată – bărbat, femeie, ba chiar copil (cu atât mai mult, cu cât supunem discuției o perioadă în care mortalitatea infantilă se situa la cote ridicate) să fie redată în această ipostază? – firește, luăm în discuție și faptul că era un procedeu pe care, din punct de vedere financiar,  nu și-l permitea oricine, dagherotipul era foarte scump, prin urmare dreptul de a căpăta contur pe placa fotografică era rezervat exclusiv celor cu posibilități.

O primă ipoteză ține de ritualul de comemorare care pune accent pe diminuarea durerii prin interacțiunea cu imaginea morții. Imaginea fiului mort din fotografia de pe noptieră te obișnuiește în timp – într-o manieră de forjare la maximum a sensibilității – cu proximitatea morții. Un fel de dans macabru cu moartea, de memento mori conform principiului tot acolo se va ajunge la un moment dat.

O altă idee ține de racordarea la o modă a timpului – în perioada victoriană au apărut și s-au răspândit bijuteriile memorialistice. Executate grosier (nimic din rafinamentul și frumusețea bijuteriilor epocii georgiene!) în aur, de dimensiuni mari și de regulă lipsite de pietre prețioase, aceste bijuterii aveau o cu totul altă funcție, vizibilă prin felul în care erau executate: pandantive în formă de inimă al căror capac se deschidea iar în interior era pictat un portret în miniatură, inele în care erau încastrate dinți, brățări cu inscripții sau fire de păr sub sticla. (amintim aici și două  brățări de aur –  bijuterii victoriene prin excelență – care au aparținut reginei Maria, una în care sunt portretele fraților săi, copiii familiei Edinburgh în medalioane ovale și o altă brățară, pe care regina o moștenise de la bunica ei, în care, încastrat în sticlă, era câte un fir de păr care aparținuse copiilor reginei Victoria). Tot atunci, arta măștilor de ceară/ ghips ale defuncților s-a răspândit pe tot cuprinsul Europei. Situându-se așadar în curentul acestei mode memorialistice, putem considera și fotografiile defuncților ca având aceeași valoare simbolică.

O ultimă teză în interpretarea acestui straniu ritual ține de precauție, de dorința de a păstra neatinsă memoria cuiva drag, într-o epocă în care mortalitatea – în special a noilor născuți – cunoștea cifre alarmante. Cei care își puteau permite această tehnică, erau conștienți de validitatea în timp a rezultatului. O fotografie, față de un portret, rezistă și se transmite altfel.  

Așadar, fie că a fost vorba despre resemnare, iubire sau co-participare prin intermediul unui ritual – bizar ce-i drept pentru noi – în fața morții, aceste imagini pot fi privite și ca fiind formă de acceptare și convertire a progresului tehnologic, ba mai mult, o formă de a „învinge” moartea prin intermediul noilor descoperiri.  Și, indiferent pe ce front se duce, lupta aceasta nu s-a oprit încă…