răspundeai la telefon

de parcă ți-ai fi croit drum cu multă prudență prin tufișuri

și ai fi ieșit la spațiu deschis,

ca o vulpe.

spuneam: eu sînt, sînt eu.

îți auzeam vocea,

bucuria ta era prefăcută

pentru că dragostea ta era adevărată.

ne lăsam la o parte neîncrezători

măștile noastre pe timp de așteptare.

simțeai orice numai bucurie nu,

dar mi-o ofereai ca nu cumva să cred că nu ești ok,

sau că iubirea noastră te face, cum se spune, să suferi

și nu știu de ce făceai asta, în orice caz, nu ca să nu mă rănești,

pentru că nici mie, nici ție

nu ne păsa nici cît negru sub unghie dacă îl răneam pe celălalt,

pentru că ne iubeam prea mult ca să ne punem

problema.

sau poate,

poate chiar simțeai bucurie totuși, auzindu-mă? ar fi posibil?

sau e doar un periheliu al acestei așteptări

care presupune că amîndoi avem un receptor la ureche –

sînt lucruri pe care nu pot să ți le spun acum

și va trebui să ți le spun abia cînd voi fi cu tine –

prea mare șansa de a fi înțeles greșit de la distanța asta,

dar cînd voi fi cu tine, mă voi umple de lucruri

pe care nu ți le voi putea spune decît după ce voi pleca –

prea mare tensiunea așa, față în față, dragostea asta prea

apăsătoare

pentru ființa ta nevinovată,

etc. etc. etc. etc. etc.

tu ești în posesia morții mele,

tu îmi gestionezi fondul de moarte,

știi exact cînd și cît trebuie să mor,

în așa fel încît să nu am dureri de cap și de spate.

vorbeam la telefon,

mă simțeam bine, apoi ceva mai rău, apoi,

nu prea bine sau mă simțeam

doar traversat de săbii dintr-o parte în alta ca un ou umplut

de scobitori.

ce înveți de la o iubire la alta?

înveți cît poți de mult, desigur,

ca să constați că nimic nu mai e valabil la următoarea dragoste.

e pur si simplu un job complet diferit, într-o cu totul altă

industrie.

într-o cu totul altă parte a lumii,

o parte care se revendica de la ceea ce lumea nu avea niciodată

să poată fi.

bătrînul din borges

scos în curtea pustie în după-amiaza aia

și care, înainte de a fi executat,

vrea să-și termine traducerea din rig veda sau nu mai știu ce

și dumnezeu îi dă acest răgaz,

bătrînul trăiește o viață întreagă în minutul ăla înainte

de împușcătură.

soarele nu producea lumină,

ci doar un imens cîmp de forțe și slăbiciuni.

vorbeam cu tine la telefon și

ăsta era minutul pe care îl primeam eu.

(din vol. „Altera pars”, ed. ATU, Sibiu, 2012, p.140-142)

---

CĂTĂLIN PAVEL este arheolog și scriitor și ascultă tot timpul muzică.