Pelerinul vrăjit (Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, 2019) – publicat inițial în foileton în gazeta Russkii Mir din Sankt-Petersburg în 1873 – este unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Nikolai Leskov și este, în sine, povestea personajului Ivan Severianîci Fliaghin, un pelerin cu rasă de călugăr. Leskov – scriitor rus de factură clasică ce a avut „neșansa” de a fi contemporan cu Tolstoi și cu Dostoievski a picat într-o conjunctură nefastă și într-un timp prea aglomerat de mulți titani pentru a mai putea fi vizibil. În plus, din nefericire, nu a fost în timpul vieții nici un răsfățat al revistelor și al editorilor, însă, în pofida acestui fapt – dincolo de o limbă rusă cu accente ucrainene ce nu părea pe placul amatorilor de literatură – Leskov și-a câștigat publicul prin oralitatea scrierilor sale și prin înclinația către ortodoxie.

Pelerinul rus este povestea unui credincios care pleacă într-un pelerinaj ce se dovedește a fi o călătorie interioară către Dumnezeu. Romanul a fost publicat la scurt timp după ce scriitorul vizitase legendara mănăstire Valaam, aflată pe o insulă a lacului Ladoga. Fliaghin – personajul principal – este la origine fiu de iobag din gubernia Oriol, „promis lui Dumnezeu” încă de la naștere de către mama sa și care visează la un moment dat că dacă nu se călugărește „va pieri de mai multe ori și n-o să piară niciodată până va veni pieirea sa adevărată”.

Fliaghin este un supraviețuitor care știe să își depene viața în fața ascultătorilor fără să omită ironia, autoironia, manifestându-și în permanență dragostea pentru cai, respectul pentru valorile în care a fost crescut și încântarea în fața frumuseții. Ce îl unicizează pe Fliaghin? – el știe tainele îmblânzirii cailor, cunoaște ce se întâmplă dincolo cu sufletele sinucigașilor, are puseuri de violență pe care le așază sub semnul unei justiții interioare de care este convins, visează intens, ba chiar crede cu tărie în visele sale și debordează de o energie vitală uluitoare. Fliaghin – așa cum menționează Sever Voinescu în Prefața volumului – „se mișcă prin vastitatea lumii pentru a mărturisi vastitatea sufletească”. Dilemele personajului nu conțin vreo alunecare către patologic sau exces, ci se înscriu într-o gamă care se desfășoară sub semnul creștinismului de respirație rusească. Nu se estompează – dimpotrivă, se acutizează pe parcursul paginilor – un anumit spirit justițiar, iar cuvântul lui Dumnezeu și datoria creștină par a fi literă de lege în universul său. Nu regăsim nimic iresponsabil, egolatru, grandoman sau lipsit de un anumit tip de morală în construcția personajului. Pe de altă parte, nu descoperim nimic strălucitor (exceptând arderea de sorginte creștină) și, din câte se pare, nici sensibilitatea lui nu are ceva în comun cu splendoarea.

Calitățile scrisului lui Leskov se dovedesc imbatabile și atunci când vine vorba despre descrierea stepei rusești: „toată tătărimea toropită de căldură stătea-n corturi și dormea, și eu ridicam un colț la cortul meu și mă uitam la stepă…și-ntr-o parte și-n cealaltă – totul e la fel. Ce vezi dogorește, e aspru. Întindere cât vezi cu ochii – fără margini; ierburi, freamăt. Pănușița albă, pufoasă, ca o mare de argint se vălurește și vântișorul poartă un miros, a oaie miroase. (…) Aici tristețea e un adânc fără sfârșit.”

Avem în față un fel de jurnal, o călătorie ce pare a fi inițiatică prin spații, mentalități, etnii – iar din această perspectivă, volumul pare a fi în primul rând un drum al ajungerii într-un acolo, un punct terminus predestinat și ignorat. Este o literatură a altui timp, cu o altă acoperire, ea nu poate fi judecată și scoasă din contextul în care a fost creată. Este tributară istoricității și paradigmei creștine. Consecința care rezultă de aici ține de naturalețea cu care au fost create situațiile, suprapunerile de micro-povești și de descrierea unor trăiri și a unor situații necontaminate de vreo ideologie. Lucrurile sunt clare și așezate într-o matcă firească a vremii – nimeni nu își transcende condiția, nimeni nu devine altceva decât ceea ce îi este sortit să fie, niciun personaj nu își poate renega originea, neamul sau apartenența etnică. Toți se supun cutumelor, nimeni nu se revoltă în fața legilor și a tradițiilor.

Deși are o țesătură internă căreia îi lipsește ingeniozitatea și care nu se articulează după trăsăturile unei capodopere, cartea care are meritul incontestabil de a te ține aproape prin oralitatea stilului, prin limbaj și prin atracția față de personajul principal, un Don Quijote cu remarcabile calități de povestitor și trăiri de pustnic rus.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista RAMURI, Nr.6/2019.