„Toate viețile pe care nu le-am trăit”, de Anuradha Roy (fragment)

26 mart., 2020 de SemndinCarte în Eveniment

Fragment

Calcutta, 1930.

O fată bengaleză de șaisprezece ani, de o inteligență rară și un talent literar neobișnuit, întâlnește un student român pe nume Mircea Eliade. Mulți ani mai târziu, fata, Maitreyi, scrie un roman despre un tânăr bursier român, care venise să locuiască în casa lor ca protejat al tatălui ei. Îi dă bursierului numele Mircea Euclid, iar pe adolescentă o numește Amrita.

În roman, tatăl Amritei este cel care îl aduce pe Mircea în casa lor și anunță faptul că studentul va locui cu ei. Îi ordonă fiicei lui să pregătească o cameră pentru vizitator, să o facă drăguță și confortabilă. Un astfel de devotament față de un student nu era ceva neobișnuit la tatăl ei, spune Amrita, și nici generozitatea fățișă:

Studenții tatălui meu erau gata să sacrifice multe pentru el, îi iubea și el, dar nu era genul acesta de iubire pe care oamenii necomplicați, cum suntem noi, îl simt unul pentru celălalt. Iubirea lui nu are înțelegere pentru alții. Este pentru el însuși. De exemplu, tata mă iubește pe mine, mă iubește foarte mult – nu atât de dragul meu, cât de al lui. Uitați-vă, fiica mea este o bijuterie fără pereche, cât e de frumoasă, ce poezii minunate scrie, cât de fluentă e engleza ei – asta e fiica mea. Priviți, priviți, voi toți!

Sunt lumina ochilor tatălui meu. Știu însă că, dacă fac un singur lucru împotriva voinței lui, mă va strivi. Ceea ce m-ar face fericită pe mine este pur și simplu irelevant pentru el.

Aceasta e traducerea mea stângace, munca unui horticultor dintr-un orășel din nordul Indiei. Poate că Maitreyi Devi mi-ar fi iertat inadecvarea: cei care au trăit cu o mare absență, așa cum a făcut ea, recunosc dorinţa de a te agăța chiar și de cea mai mică asemănare: unghiul unei bărbii, curbura unei frunți, accesul de furie, un anume fel de a vorbi, prietenia cu un străin. Mama mea s-a sfâșiat pe sine și a împrăștiat în vânt toate fragmentele eului ei când aveam nouă ani. De atunci, o caut în tot ce citesc, tot ce văd, tot ce aud.

În romanul lui Maitreyi Devi, Mircea are cam douăzeci de ani și, cu părul lui închis la culoare și pomeții înalți, arată de parcă ar fi din Himalaya. La început, Amrita nu găsește nimic special la el, dar pe măsură ce petrec tot mai mult timp împreună, își dă seama că zăbovește cu el la micul dejun, mult timp după ce toată lumea a plecat; se mai scurge o oră la ușa bibliotecii tatălui ei. Acesta trece pe lângă ei când intră sau iese din bibliotecă, dar nu spune nimic; nu-i împiedică nimeni să lenevească împreună. Amrita începe să observe lucruri la Mircea: cum tunica lui e deschisă la gât, triunghiul de piele palidă pe care nasturii desfăcuți îl scot la iveală. Mai vede că ochii lui arată diferit când își scoate ochelarii.

Într-o zi, tatăl ei îi spune că îi va învăța pe amândoi poezia clasică a lui Kalidasa, Sakuntala, scrisă în sanscrită.

Am început să studiem împreună din ziua următoare. Cine știe ce-or fi crezut oamenii acelor timpuri când mă vedeau stând pe o rogojină pe podea, lângă un străin, învățând sanscrita. Am văzut o uimire plină de invidie în ochii studenților bengalezi ai tatălui meu. Femeile mai în vârstă din generația mamei mele erau suspicioase și dezaprobatoare; cele de vârsta mea ne priveau cu o curiozitate avidă. Tata nu le dădea atenție. Străinul devenea treptat parte din familia noastră.

Când am citit rândurile acelea, gândul m-a purtat înapoi la vremea când Walter Spies a început să vină la noi acasă. Dezaprobarea, și invidia, și curiozitatea fuseseră identice, împărțite în mod egal între vecinii noștri și tatăl meu. Dezaprobarea tatei s-a intensificat, ajungând să fie un soi de furie geloasă pe măsură ce mama și domnul Spies deveneau tot mai apropiați. Poate își dădea seama că, în ciuda prelegerilor despre patriotism și a listelor lui de lectură, nu reușise niciodată să trezească în ea acea pasiune pe care o stârnea domnul Spies doar mâzgălind un vultur sau schițând o față. Simțea oare pericolul unui legături care îl excludea pe el? Reacția lui a fost să îi ordone mamei să nu iasă cu vizitatorii, iar pe ei să îi descurajeze să mai vină acasă la noi. Dar a o forța pe mama să adopte o conduită acceptabilă nu putea să aibă sorți de izbândă; tata ar fi trebuit să știe că pe lista ei personală cu cele șapte păcate capitale, obediența era undeva în capul listei, iar conveniențele o urmau îndeaproape.

În cartea lui Maitreyi Devi, gratiile coliviei în care e captivă Amrita sunt familiare. Nu poate face nimic fără permisiunea tatălui ei, tirania lui, deghizată în grijă pentru bunăstarea ei, este absolută. Ea tânjește să plonjeze în râul vieții pe care-l vede curgând în afara casei, dar îi e interzis. Odată, când ignoră restricțiile lui și se alătură unei procesiuni mortuare pentru un naționalist, tatăl ei, livid la față, urlă la ea, dezlănțuindu-se la nesfârșit, până ce ea e epuizată.

Maitreyi Devi și mama aproape au fost contemporane și poate că mama a și întâlnit-o când a mers cu tatăl ei în Santiniketan, în 1926, să viziteze școala lui Rabindranath. Pe drum se opriseră în Calcutta. Agni Sen, și el un bursier, ar fi avut motiv să-l viziteze pe tatăl lui Maitreyi Devi, un filozof și profesor care-l cunoștea bine pe Rabindranath. Dacă ea și mama s-au întâlnit, despre ce au vorbit, dacă măcar au vorbit – nu știu nimic din toate astea. Dar când am citit romanul bengalez m-am gândit că atunci când mama a plecat din casa noastră cu Beryl și Walter, a deschis cu forța o ușă care-i fusese interzisă lui Maitreyi Devi.

Ca un bătrân ce sunt, care încearcă să-și înțeleagă trecutul, mă conving să citesc despre alții ca ea, încerc să o văd pe mama dintr-o perspectivă impersonală, ca o rebelă care ar putea fi admirată de unii, o artistă cu o vocație atât de intensă, încât a ales-o pe ea, vocația, nu familia și casa.

Ca un copil abandonat ce sunt, părăsit fără vreo explicație, nu simțisem nimic altceva decât furie, nefericire, confuzie.

Unii evitau cu tact subiectului plecării mamei mele, dar pentru bunicul părea să fie înainte de toate un reper util în calendar. „Când te-ai procopsit cu cicatricea asta?“, putea spune el. „Înainte sau după ce a plecat maică-ta?“ Era felul lui de-a spune că era un lucru normal ca viața să fie împărțită în două jumătăți distincte, o schimbare pe care ai ajuns să o crezi neimportantă. Care a intrat în ritmul tău. De parcă mamele își părăseau casele și copiii tot timpul, și din Siberia până în Sialkot erau băieți asemeni mie, care pășiseră de la o viață normală la una fără mamă, cu aceeași ușurință cu care ar fi pășit printr-o ușă deschisă într-o casă diferită. Mama fusese acolo și acum nu mai era, atâta tot. Tata, pe de altă parte, prefera să se poarte de parcă mama fusese o lumânare care arsese de tot, nelăsând nici o urmă, nici măcar cel mai mic strop de ceară uscată. Am știut instinctiv că nu trebuia să vorbesc despre ea în prezența lui.

(….)

Mama nu s-a întors, dar, când a venit iarna, a venit și prima scrisoare de la ea, un plic doldora de cuvinte și picturi. Deși îmi scapă ce lună era, știu cât de calde am simțit că erau picturile ei în mâinile mele reci. În prima era o întindere de apă, și în față o plajă aurie în formă de potcoavă și niște palmieri care se aplecau secretoși unul spre altul. În prim plan erau niște balustrade – sigur a pictat asta pe puntea vaporului ei cu aburi. Mai era o pictură, o hartă care arăta cum o barcă pleacă de pe coasta Indiei, de la Madras, și-și croiește drum printre valuri cu creasta albă și pești care zâmbesc, până la Singapore, apoi mai departe, până în Surabaya, Java, Bali. Așa cum desenează un copil pământul și marea. Toate locurile erau marcate cu scrisul curat și micuț cu care mama obișnuia să eticheteze lucrurile. Scrisul ei avea bucle și înflorituri, iar de la margine începea să o ia în sus pe pagină.

Tata încă nu se dusese înapoi la serviciu și el a fost cel care a luat scrisoarea de la poștaș și i-a cercetat plicul. Mi l-a arătat, nici o expresie pe față.

— E pentru tine. Prima scrisoare din viața ta.

În plic erau picturile acelea și niște rânduri care începeau cu „Dragul meu Mîșkin“ și în care-mi spunea cât de mult se gândea la mine și la ce era acasă, cât de tristă era că e atât de departe. Mă întreba cum mai erau Dada și tata, dar nu spunea că o să se întoarcă. Tata a așteptat până ce am deschis plicul și, când a văzut că nu era nimic pentru el, s-a răsucit pe călcâie și a intrat în casă. În ziua aceea nu a venit la ceai, nici la cină.

Scrisoarea a schimbat ceva în tata. El nu a spus nimic, dar era ultima notă dintr-un cântec funebru pe care începuse să-l audă în mintea lui cu mult timp în urmă. În următoarele zile, și-a mutat lucrurile din dormitorul pe care-l împărțise cu mama în atenansa din spate. Erau două camere acolo și o verandă acoperită, și era la mică distanță de clădirea principală, umbrită de un tamarin. Rareori am văzut ușa atenansei deschisă. Nimeni nu avea nevoie să meargă acolo, uitaserăm până și faptul că există.

Noul roman al multipremiatei scriitoare indiene Anuradha Roy spune povestea unor bărbați și femei prinși în capcana unor timpuri primejdioase. Prin forța lui narativă și vizionară, Toate viețile pe care nu le-am trăit devine o parabolă pentru prezent.

Înainte să devină soție și mamă, Gayatri a crescut liberă, încurajată de tatăl ei să-și urmeze vocația. A călătorit în Bali, în anturajul marelui Tagore, a luat lecții de pictură, și nici acum nu a renunțat la pensule și culori. Dar, cu timpul, mama micului „Mîșkin“ Chand Rozario a devenit o femeie ale cărei visuri au fost sufocate de rutina zilnică și de conformismul unui soț care își camuflează frica de nou sub masca abnegației pentru o cauză politică. Până când în Muntazir sosește o neverosimilă pereche de europeni, iar Gayatri începe să spere și să-și plănuiască evadarea. Copil și apoi adult, Chand își închipuie că noua viață a mamei sale a avut ceva din pasiunea interzisă pe care o descoperă în paginile romanului Dragostea nu moare, narând povestea reală dintre Mircea Eliade și Maitreyi Devi. Dar adevărul aflat din scrisorile care nu îi erau adresate este cu totul altul.

„Una dintre întâmplările din perioada în care am scris această carte a fost ca, printr-un joc al sorții, să-mi cadă în mână un roman al scriitoarei bengaleze Maitreyi Devi. Era rudă cu mine, soția unui unchi din partea tatei; cartea ei fusese mereu în casa noastră, dar nu o citisem înainte. Când am făcut-o, am fost profund impresionată și uimită de asemănarea dintre protagonista romanului ei autobiografic și protagonista cărții mele.“ – Anuradha Roy

„Poetic, elegiac, incitant și subtil.“ – Irish Times

„O somptuoasă fuziune de istorie și ficțiune. Această fascinantă explorare a consecințelor dramatice ale libertății, iubirii și loialității demonstrează cu asupra de măsură arta literară a Anuradhei Roy.“ – Publishers Weekly

„Felul în care Anuradha Roy reușește să exploreze în profunzime nuanțele melancoliei, evitând însă disperarea, devine chiar mai captivant decât povestea plină de răsturnări de situație.“ – The Washington Post

„Liric, rafinat, autoarea dovedind un ascuțit spirit de observație. […] Un roman despre istorie (personală și generală), scris cu măiestrie.“ – Kirkus Reviews

„Anuradha Roy este una dintre cele mai importante figuri literare ale Indiei de azi.“ – O, The Oprah Magazine

Scriitoarea indiană ANURADHA ROY își împarte viața între New Delhi, unde, alături de soțul ei, conduce Editura Permanent Black, și Ranikhet, un mic oraș de la poalele Munților Himalaya. S-a născut în 1967 la Calcutta. După studii de literatură engleză la University of Calcutta și la University of Cambridge, a lucrat ca jurnalistă pentru mai multe cotidiene și reviste indiene. Romanul ei de debut, Un atlas al dorințelor zadarnice (An Atlas of Impossible Longing; Humanitas Fiction, 2011), a fost publicat simultan, în 2008, în India și Marea Britanie, fiind finalist la The Economist Crossword Prize. Revista World Literature Today l-a inclus între cele 60 de cărți esențiale ale literaturii indiene scrise în limba engleză. Până în prezent, romanul a fost tradus în șaisprezece limbi. În 2011 apare cel de-al doilea roman al autoarei, Valurile pământului (The Folded Earth; Humanitas Fiction, 2013), pentru care Anuradha Roy primește The Economist Crossword Prize și este nominalizată la Man Asian Booker Prize. În 2015 publică romanul Sleeping on Jupiter, recompensat, în 2016, cu DSC Prize for South Asian Literature și nominalizat la Man Booker Prize. În 2018 vede lumina tiparului Toate viețile pe care nu le-am trăit (All the Lives We Never Lived; Humanitas Fiction, 2020), câștigător al TATA Book of the Year Award for Fiction, nominalizat pe lista lungă la Walter Scott Prize for Historical Fiction în 2018 și pe lista lungă la Dublin Literary Award în 2020. Eseurile și recenziile sale au apărut în publicații din India, SUA și Marea Britanie.

Toate viețile pe care nu le-am trăit, Anuradha Roy (roman)

Traducere din engleză de Cristina Nicolae

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu