Ţineam lumea în mâini şi ziceam că-i a mea

Ei mă loveau peste degete şi-mi ziceau: „nu, nu-i a ta, învaţă-te o dată, las-o jos, dă-i drumul!”

Puteam ţine chiar soarele în mâinile mele necuminţi,

Ei, învăţătorii mei, îmi tot spuneau: „ai să te arzi, ia mâna de pe el!”,

Erau atât de convinşi, că-mi dădeau să beau apa înţelepciunii lor din palmele lor strânse în pumni.

Cu timpul n-am mai zis nimănui nimic dar eu tot credeam ce ştiam!

Zilele s-au scurs, s-au tot scurs şi eu ştiam fără să mai cred,

Aşa cum omul ştie că moare sau că trăieşte,

Apoi am uitat ce ştiam,

Apoi am uitat ce-am uitat,

Apoi am uitat c-am uitat.

Ţineam viaţa de mâini

Şi ziceam că-i a mea,

Ei îmi pocneau buzele

Care rosteau infamia:

„să nu mai zici niciodată asta, ai auzit?”

În cele din urmă

m-am agăţat cu dinţii de mine,

nu mai aveam buze, nici mâini,

şi-am zis: „eu sunt al meu”

şi vorbele mele, ca un miros de stârv proaspăt,

s-au răspândit în jur, în sus şi în jos,

şi au chemat din adâncuri viermii, furnicile şi şerpii,

din înalt paserile rotitoare şi răpitoare ale văzduhului

– vulturii, şoimii, corbii -,

iar de pe orizontală hienele, şacalii, varanii,

s-au adunat cu toatele la ospăţul ipseităţii mele,

luându-şi fiecare partea,

până ce n-a mai rămas decât ecoul unei voci care spunea:

Eu sunt…!

(Din volumul Ceasul așteptător, în curs de apariție)