Volumul Cinci cărți din Biblie conține traducerile (și comentariile aferente) realizate de Petru Creția pentru o parte dintre cărțile Vechiului Testament, cărți – așa cum sunt bine-cunoscute – de profeție, de înțelepciune, de legislație și de ritual, de narațiuni istorice și de poeme. Selecția se oprește asupra acestora din motive strict personale și sunt cărți despre care autorul afirmă că i-au fost „mai aproape de suflet”: Cartea lui Iov și Cântarea Cântărilor – ambele în versuri, precum și Cartea lui Ruth, Cartea lui Iona și Ecleziastul – acestea fiind în proză. Dezideratul lui Creția a fost ca prin aceste traduceri să confere – dincolo de tradiția religioasă a textelor – o lectură degrevată de protocol, întrucât acesta le consideră pe fiecare dintre cele menționate ca fiind  „texte de citit liber, ca mare literatură.” De altfel, provocarea pe care a pariat istoricul literar în raport cu aceste traduceri a fost de oferi versiuni nu numai apropiate de sensurile originale, cât și de a raporta în permanență rezultatul la „exigențele cele mai stricte ale artei literare”. Inevitabil așadar, autorul se aplecă de asemenea către stilistică, către expresivitatea textelor și către frazare, pariind în acest demers pe resursele bogate ale limbii române, cu atât mai mult cu cât – afirmă acesta – „limba română literară s-a constituit mai ales din efortul de a da expresie românească textelor biblice.” Formulată în această manieră, intenția – pe cât de intimidantă, pe atât de altruistă pentru noi – oferă un rezultat nu numai interesant, cât și bine-venit în contextul cultural românesc.  În fond, care ar fi scopul re-lecturii? – dincolo de o (re)memorare, de o (re)evaluare prin grile specifice (care respiră o notă autohtonă), de o (re)interpretare (desigur, fără a derapa spre erezie), scopul suprem ține – și acest aspect îl întărește și autorul acestor traduceri – de întreținerea (și conștientizarea) unei actualități a celor scrise și nu mai puțin de consolidarea (în sensul revalidării) de „colecție de cărți, cea mai importantă din câte au fost.”

E poate mult spus să afirmăm că Petru Creția ne oferă un exercițiu liber de lectură asupra unor cărți canonice, ci mai degrabă o perspectivă de a citi aceste texte biblice într-o cheie privilegiată din punct de vedere literar. Cât de mult te poți apropia cu o traducere – dat fiind că în discuție sunt texte deja clasice, validate de memoria umanității – de esența scrisului originar,  este în sine o analiză de care autorul este pe deplin conștient, reevaluând și comparând de fiecare dată izvoarele lingvistice pe care le-a avut la dispoziție. Conchide însă – referindu-se la acest aspect – cu o seriozitate pe cât de dezarmantă pe atât de charmantă, că „cine citește în traducere o operă ilustră prin valoarea ei și prin îndelungata ei prezență în memoria umanității trebuie să aibă în față un text care să vorbească prin sine limba măreției, altfel totul este zadarnic.” Nu-i putem imputa vanitate acestui cercetător, căruia, în fond, îi datorăm enorm pentru ceea ce a realizat în cultura română.

Dincolo de efortul traducerii – unul intens, care a presupus coroborare de surse, suprapuneri de versiuni ale limbilor clasice, curățare de elemente reziduale, unele considerate ca ținând de zelul unor tălmaci și mai puțin de canonicitate – se evidențiază la Petru Creția o tendință de a coborî de pe piedestalul sacerdotal episoadele biblice, de a le conferi un sens cât mai apropiat firii umane (nu neapărat de excludere a divinului), de a insera dramele și povestirile într-o istorie a devenirii de atunci și de oriunde, într-o universalitate în care umanitatea strălucește prin frumusețe: „Iov, Ecleziastul și Iona pun, fiecare în felul ei, problema relației dintre noi și mult mai marea putere care ne stăpânește. Cartea lui Ruth e străină de orice încleștare cu Domnul, vine la noi prin veacuri ca povestea simplă a fericirii pe care ne-o poate aduce dăruirea frumoasă și plenitudinea vieților noastre, sub blânda și tăcuta oblăduirea a Domnului. În Încheiere am așezat Cântarea Cântărilor, un șir de cântece nupțiale care stau în fruntea poeziei de dragoste a lumii. Oricare ar fi interpretarea ei teologică, iudaică ori creștină, dragostea din marea grădină a Cântării Cântărilor este numai și deplin omenească.”

Nu supunem discuției deschiderea Patriarhiei Ortodoxe către astfel de texte – cu atât mai mult cu cât însuși autorul notează diferențe pe care și le asumă raportându-se la „traducerea oficială” din 1980 a acestei instituții – ci ne rezumăm să pledăm pentru frumusețea limbii române utilizată de pentru Creția ca instrument de decriptare și aducere înainte a unor texte esențiale.

Cinci cărți din Biblie, traduse și comentate de Petru Creția, Editura Humanitas, 2020, 224 p.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr.22/2020