Gabriel Enache: Să începem, să pornim de la o privire, de la un fragment de imagine care se lasă prinsă și memorată în această mișcare pe care ați reușit să o faceți simțită frecvent, definindu-i cu ajutorul cuvintelor complexitatea. Cum poate un fragment de imagine venită din unghiurile de fugă ale memoriei să descrie neobosita amplificare a spațiului la care pare că aspirați?

Gabriela Tabacu: Un fragment de imagine memorată este o mică istorie cu o amprentă personală care o face unică. Lucrurile se petrec, cred, cam așa: după ce intră în cotloanele nebănuite ale minții, fragmentul cu pricina poate reconstrui, pas cu pas, țesutul unui loc care nu mai este. Ce se petrece e straniu și foarte greu, dacă nu chiar imposibil de explicat. Fiindcă, deși imaginile se succed în capul nostru în mod aleatoriu, ele se lipesc apoi una de alta cu rost, alcătuind o părticică de poveste trăită, evoluând în spațiile ei proprii de mișcare. Acestea se dilată sau se contractă, se luminează ori se întunecă, se colorează, pălesc, capătă miresme, consistențe și străluciri simultan cu stările și experiențele celui care migrează prin ele, căutându-se pe sine. Strădania mea este să găsesc acele imagini profunde și esențializatoare care, aduse pe lume și lăsate să voiajeze autonom, vor rima cu cele rămase încă nedesprinse din subconștientul cititorilor. Cred despre ele că pot crea, printr-un fel de osmoză, nu doar povești, ci universuri întregi care ne cuprind pe toți. Cât de departe trebuie să merg pentru a ajunge la filonul lor, încă nu știu să spun. Dar căutarea bănuiesc că este una perpetuă. Am impresia că am răspuns oarecum pe dos la întrebarea dumneavoastră.

Gabriel Enache: Ați scris așezată în identități diferite și ele s-au impus ca firi distincte, desprinse unele de altele, generând imagini aparte, desfășurate în spațiul lumii pe care o înfățișează. Se simte în fiecare din acele povești un fel de voluptate a libertății de a vedea cât mai mult și cât mai departe, dar și cât mai în adâncime. Până unde credeți că (își) pot conduce cuvintele privirea și pătrunderea, de sondare și de spunere despre tot ce se vede?

Gabriela Tabacu: E o întrebare grea. Evanghelia după Ioan, cum știm, începe așa: La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.[1] Simplificând destul de brutal, înțelegem de aici despre cuvinte că sunt și pot totul. Abia după ce am asimilat asta, trebuie că a început fascinația mea pentru scris. Întrucât izbutește să se folosească un scriitor de formidabilele însușiri ale cuvântului, este ceva ce ține numai de daturile proprii, de ce se află în destinul lui să ducă la capat. Dar grija trebuie să fie mare fiindcă, așa cum îi spune micului prinț vulpea întâlnită în cale, ”Devii responsabil pentru totdeauna față de ceea ce ai îmblânzit”[2].

În cartea ”Orașul găsit în cutie. O cronică afectivă a Bucureștiului” despre care vorbim, am scris pe mai multe voci, pentru că voiam să spun lucruri care nu aveau cum să încapă într-una singură, aceea a unui copil de 5, 10, 12, 15 ani. Am ales această strategie literară din mai multe motive. Unul dintre ele a fost acela de a-mi reprima pornirea de a face judecăți, de a mă apropia de adevărul curat și poate crud despre care voiam să vorbesc: adevărul văzut prin ochii unui copil, apoi ai unui adolescent încă nedeprins cu ascunzișurile și vicleniile vieții. Așa s-au alcătuit micile tablouri din carte. Dar am înțeles curând că e nevoie și de vocea adultului care să completeze contextele cu date și informații livrabile cititorului dornic să afle lucruri despre Bucureștiul transformat aici din peisaj, în personaj esențial. Cele două voci circumscriu spații de diferite profunzimi și intensități care se intersectează și se suprapun, alcătuind tabloul narativ al acestei cărți compuse voit pe mai multe niveluri.

Gabriel Enache: S-a construit și s-a scris un oraș care s-a tot împlinit cu fapte și întâmplări. Despre ele se poate vorbi în multe feluri. Încotro credeți că pot să meargă ecourile acestor întâmplări neuitate, care nu au fost lăsate să se cristalizeze și să se opacizeze în sedimente constrângătoare?

Gabriela Tabacu: Micile întâmplări aparent fără importanță, dar neuitate, alcătuiesc acea parte de istorie a unui loc sau a unui oraș despre care nu prea se scrie în tratate. E partea de memorie măruntă care face ca locul, orașul să rămână viu și să ne alcătuiască trecutul, ajutându-ne să înțelegem și cu ființa noastră afectivă, nu doar cu inteligența și cu rațiunea, care ne sunt izvoarele, care albia și cum ar trebui să lucrăm cu noi înșine pentru ca apele vieților noastre să curgă puternic, limpede și cu rost. Pentru că ”…nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi”[3], spune mai departe vulpea. Așadar, ecourile acestor întâmplări se vor duce, sper, către viitorul nostru – cel de aproape, dar și cel de departe – croind închipuiri ale unor noi formule de existență pentru oraș și pentru obștea lui. Poate că ele, ecourile, vor reverbera în inimile celor care au trăit în lumea reînviată de mine și care, regăsindu-se în poveste își vor revedea o parte din viață, reevaluând-o. Dar poate că își vor face loc în mințile mai tinerilor care vor putea să înțeleagă astfel cam care e distanța dintre acum și atunci și să își clarifice poziția față de lume. Poate.  

Gabriel Enache: Exercițiul ascultării vine în oricare fire de departe, însă nu oricare fire împinge această descriere a departelui în cuvinte astfel încât textul scris să se poată asculta odată cu lectura lui. Aceasta este una dintre senzațiile importante care își fac simțită prezența și emoția în poveștile dumneavoastră. Vă ascultați cuvintele sau doar ceea ce ele știu că se multiplică și devine mai departe ecoul lor?

Gabriela Tabacu: Cred că pariul oricărui text literar este să fie autentic. S-ar putea să mă înșel, însă eu țin enorm la acest lucru și ca să îmi iasă, încerc să scriu dinăuntrul personajelor mele, pe care le locuiesc, în care mă transform de-a lungul răstimpului ”facerii” unei povești. În cartea mea ”Jurnalul unei iubiri imposibile”, am vorbit cu vocea, cuvintele și vibrația unei adolescente, fata care ține un jurnal. Ea grifonează acolo, așa cum îi vine la-ndemână, tot felul de lucruri care îi trec prin minte, fără să se obosească să facă din ce scrie un exemplu de narațiune cultă. Poate că farmecul poveștii, dacă povestea a ajuns să aibă vreunul, vine chiar din apropierea extremă care se creează astfel între personaj și cititor. În plus, și aici, și în cartea ”Orașul găsit în cutie”, faptul că lucrurile se întâmplă în imediat, aduce cititorul în miezul lucrurilor cu care va putea face exercițiul, poate că involuntar, să se identifice. Pentru asta, da, am nevoie să îmi ascult cuvintele și să încerc să le domesticesc până când ”sună” cum trebuie. Uneori îmi iese mai ușor, alteori nu, și atunci știu că trebuie să mă opresc, pentru că ceva din mecanismul fin al transferului s-a gripat. Aștept o vreme și apoi reiau ascultarea.

Gabriel Enache: Realitatea se destramă și se reașază în imagini, imaginile se mută mai departe firesc în semne, în minuni declanșate și aduse în lumea vizibilă de apariția și de înțelegerea lor. Cât vă ia această continuă și neobosită destrămare și  reînstrămare a (i)realității din timpul și din trăirile necesare traversării lui?

Gabriela Tabacu: Să nu uităm că această carte este în foarte mare măsură, una de memorii, așadar nu un roman în care schema, structura, compoziția presupun timpi de pre-meditare, de frământare și apoi, de împletire și de ”coacere”. Pentru mine, aici, operațiunea a fost simplă. Am luat de-a gata lucrurile pe care memoria mea le adăpostise zeci de ani în tainițele ei, le-am ales, pentru că erau imens de multe, și apoi le-am pus în pagină de pe pozițiile și cu distanța altei vârste, dar încercând să fac în așa fel încât asta să nu se simtă. Nu am apucat să destram realitatea, se va fi destrămat singură prin pliurile neuronilor mei. Am avut doar preocuparea să o culeg și să o rețes cum am crezut că trebuie, având grijă să nu o depărtez de ea însăși, să nu o torsionez, să nu o deformez. De aceea am ales să o privesc prin ochii copilului.

Cât despre cărțile mele de povestiri, și acolo, deși a fost vorba fie de proză fantastică, fie de istorisiri ale unor întâmplări cunoscute sau trăite, totul s-a întâmplat într-un fel foarte firesc și fluid, fără ca eu să îmi dau bine seama cum lucrez cu realitatea. Pur și simplu, povestesc. Așadar, mă tem că nu prea știu să vă răspund la întrebare.

Gabriel Enache: Încercarea de a descifra lumea și așezările ei v-a condus spre cutia ce păstra anumite povești și identitățile care le personalizau, care le personificau statura, structura și așezarea. Când și cum ați simțit că acel conținut trebuie să iasă la lumină și, prin puterea lui de a spune atât de firesc despre timpul și despre vremurile ce vi s-au dat, să ni-l apropiați nouă, celor care nu îl cunoșteam?

Gabriela Tabacu: Lucrurile s-au petrecut treptat. Într-un moment în care o casă veche s-a reintegrat în traseele mele bucureștene, am făcut primul pas. Era casa în care, prin ʹ60, locuisem vreme de opt ani. Cândva după 2000, când am revăzut-o, ajunsese abandonată și părea că-și pierduse șansa de a supraviețui timpurilor noi. Am putut atunci să intru în ce mai rămăsese din curtea miracolelor unde, alături de alți 13 puști, trăisem fericită o bună parte a copilăriei mele. În acel moment mi-am dat seama cu oarecare uimire că amintirile mele despre loc sunt foarte puternice și clare și că ele ar trebui conservate măcar pentru urmașii mei care s-ar putea să vrea, la un moment dat, să afle câte ceva despre viețile antecesorilor lor. Așa am început să scriu. Apoi am înțeles că povestea pe care o însăilam vorbea nu doar despre existența mea și a celorlalți copii din casă, ci despre o întreagă epocă. Mai mult decât atât, ea vorbea și despre un oraș cu o istorie specială, de naufragiat perpetuu care, însă, de când apăruse pe lume, izbutea în chip miraculos să se salveze din fiecare nouă catastrofă intervenită în destinul lui și, astfel, să renască mereu din propria cenușă precum o imensă și oarecum patetică pasăre Phoenix. Mi s-a părut important să încerc să pun pe hârtie amintirile mele despre acel interval cu totul și cu totul deosebit din istoria noastră, a mea și a orașului pe care îl iubeam nespus, pentru ca substanța irepetabilă a acelor vremuri să dăinuie cumva prin cuvântul scris. Aspiram să le extrag din uitare și să le dăruiesc astfel o viață nouă. Așa, oricât de repede ar dispărea fizic această carte, prin faptul însuși de a fi fost scrisă, ea le va ajuta să rămână în memoria lumii, acolo unde se află totul.

Gabriel Enache: Iată mai jos un fel de imagine, un fel de poem, un fel de timp regăsit și așezat în cuvinte: „Toate sunt însă aidoma: niște unghere triste, înghesuite în rămășițe de încăperi, având în istoria lor vreo poveste de care nu mai știe nimeni și pe care o străvezi în câte o mobilă veche rămasă pe-acolo, ori în reclame pictate pe pereți din timpurile dinainte... Sunt cuvinte care salvează intenționat o lume, un fragment al ei odată cu imaginile, chiar cu parfumul lor. Câte lumi pot să încapă într-o poveste aptă să le păstreze și să vorbească despre această păstrare?

Gabriela Tabacu: În orice poveste încap, mai înghesuite ori mai răsfirate, toate lumile pe care și le propune autorul. În plus, se adaugă în ea tot atâtea lumi câți cititori izbutește să adune. Fiecare va încifra acolo propria lui istorie, cu propriile lui trăiri, imagini și vise, alcătuindu-și astfel un cocon al lui și numai al lui. Dar toate vor fi surori cu lumile construite mai măiestru sau mai stângaci de către scriitor. Vor fi, uneori, surori vitrege, care nu se vor înțelege și nu vor naviga sub același soare, alteori surori bune, care se vor recunoaște unele pe altele. La modul ideal, avem, așadar, de-a face cu o infinitate de lumi, în care cele ale autorului sunt doar variante posibile, uneori mult mai palide decât cele pe care și le poate închipui, la o adică, un cititor de geniu. Dincolo de ele, într-o dimensiune necunoscută, se află realitatea, și ea cu mii de fațete care mai de care mai subtile și mai absconse, astfel că imposibil de înțeles, necum de reprodus cu fidelitate absolută.  

---

[1] Biblia sau Sfânta Scriptură, GBV, 1989. Evanghelia după Ioan, 1.

[2] Antoine de Saint-Exupéry. Micul Prinț, Ed. Librex, 2022, 6.

[3] Idem.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

editor: Logos, Indagatoris

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.