Remarcabilă este consecvența constructivă cu care diversele instituții de cultură poloneze promovează spiritualitatea polonă în lume dar și în România. Probabil că am avea ceva de învățat în acest sens, mai ales având în vedere istoria recentă a ICR, o instituție intrată aparent iremediabil într-un con de umbră de ani de zile. Mărturia lui Gustaw Herling Grudziński[1]despre experiența trăită în Gulagul sovietic, este printre primele apărute în spațiul occidental, în care se zugrăvesc ororile și tragediile zek-ilor, cu un deceniu și jumătate înaintea lui Soljenițîn, chiar dacă ea nu a suscitat unda de șoc pe care a produs-o O zi din viața lui Ivan Denisovici. Portretele și experiențele zugrăvite cu mult talent literar de către Gustaw Herling Grudziński nu sunt cu nimic mai prejos decât mărturiile clasicilor genului memorialistic din Gulagul sovietic, cel mai mult aducând cu povestirile lui Varlam Şalamov.

Gustav Herling Grudziński a fugit din zona ocupată de Germania nazistă, activând în rezistenţa anticomunistă din Polonia Orientală, fiind co-fondator al grupului de rezistenţă Polska Ludowa Akcja Niepodległościowa (PLAN) din Varșovia, curierul organizaţiei pentru zona Lvovului, fiind prins de NKVD în anul 1940, pe când trecea granița. În memoriile sale nu face absolut nici o referire la acest episod, singura explicaţie oferită cititorului pentru a-l face să înţeleagă de ce a ajuns în Gulagul sovietic, ar fi fost dorinţa lui de a trece frontiera între URSS şi Lituania, care era satelizată şi nu contopită în URSS, pentru a se alătura forţelor poloneze din Occident, care continuau lupta împotriva forţelor naziste. Anchetat în închisoarea din Vitebsk, unde a împărţit o celulă cu alţi 200 de arestaţi, a întâlnit aici  o faună umană bogată (nu puteau lipsi nelipsiţii brezprizorni, adolescenţii orfani delicvenți). În urma unui proces expeditiv, a primit o pedeapsă destul de blândă, de numai cinci ani de Gulag, pentru trecerea ilegală a frontierei sovieto-lituaniene. La interogatoriu afirmă că dorea să părăsească Polonia pentru a continua lupta împotriva germanilor. La care anchetatorul, după ce l-a pocnit,i-a comunicat faptul că sovieticii erau aliați cu naziștii. Din închisoarea orașului Vitebsk a fost transferat la Leningrad. Din greşeală, Herling Grudziński a fost introdus câteva clipe în “închisoarea” Inturist din Leningrad, o închisoare model, destinată vizitelor tovarăşilor de drum din Occident, care trebuiau convinși de superioritatea sistemului sovietic. Herling Grudziński descrie siderat paturile cu saltele şi lenjerie, bibliotecile, săli de mese dar și pe așa-zișii prizonieri, care erau probabil cadre ale NKVD, rotofei și veseli. Odiseea lui în Gulag avea să continue, căci închisorile din marile oraşe ale URSS erau închisori de tranzit, unde deţinuţii trăiau până când ancheta lua sfârşit, stabilindu-se, de multe ori aleatoriu, numărul de ani al pedepsei, apoi fiind trimiși să își execute pedeapsa în lagărele de muncă, unde mortalitatea era foarte mare. Transferat către nord, a făcut cunoştinţă cu dura lume a delicvenților sovietici, care, după cum o atestă toate mărturiile, reprezenta o ameninţare mortală la adresa deţinuţilor politici. Oferă informații și despre un joc teribil al urka– acela de a juca viața unui deținut la cărți. Delincventul care pierdea, trebuia să ucidă prizonierul politic desemnat în prealabil și care habar nu avea de soarta care îl aștepta.

Trecând prin închisorile din Vologda, a ajuns în imensa zonă penitenciară Kargopollag, de lângă Arhanghelsk, portul sovietic la Marea Albă, o regiune imensă alcătuită dintr-o rețea de lagăre de muncă (lagpunkt). Detenția și-a petrecut-o în lagărul de la Iarcevo, înființat după modelul clasic din Gulag: în 1937 şase sute de deţinuţi au fost abandonaţi în mijlocul imensei păduri, fiind obligaţi să-şi ridice propria închisoare, zidurile care urmau să-i oprime și în interiorul cărora urmau să și moară, îndurând un ger de -40 de grade, cu raţii de 300 de grame de pâine pe zi, muncind și câte 12 ore. Anul următor, cum noi convoaie cu deţinuţi nu încetau să sosească, cei de drept comun au preluat dominaţia nocturnă a lagărului. Abia în 1940 NKVD a avut puterea de a prelua controlul lagărului, lăsându-le delincvenţilor doar privilegiul animalic de a vâna orice femeie deţinută, proaspăt sosită şi care prezenta interes fizic.[2]

Tragic pentru deținuții din Gulag, în afara sistemului inuman care le exploata forța de muncă, adică vitalitatea, cât mai intens și cat mai mult timp, era faptul ca, spre deosebire de sistemele penitenciare normale, din statele așa-zis capitaliste, nu exista certitudinea că durata pedepsei primite era cea stabilită de instanță. „Niciunul din deținuții sovietici nu putea să știe în mod sigur când își va termina condamnarea pentru că știa din proprie experiență mii de cazuri în care condamnarea a fost prelungită cu încă zece ani dintr-o singură trăsătură de condei (…) Cu cât vorbești mai puțin de momentul eliberării, cu cât îți pui mai puțin speranțe că peste o vreme tot iadul acela se va termina, cu atât ar părea mai plauzibil faptul că de data asta totul se va petrece așa cum trebuie. A-ți pune prea multe speranțe era ceva care putea aduce după sine ghinionul îngrozitor ca acestea să nu se îndeplinească”. Asemeni tuturor celorlalți mari scriitori care au descris fenomenul concentraţionar şi Gustav Herling Grudziński a colecţionat o serie vastă de portrete de deţinuţi, dar trece în revista și componentele infrastructurii lagărului (baraca, izolatorul lagărului – închisoare din interiorul închisorii, locurile de muncă, morga, spitalul, casa de întâlnire din afară zonei, cantina etc.) dar şi dominantele psihologice ale săracei vieţi a deţinuţilor (dominată de o foame obsesivă) având un ascuţit simt al observaţiei. Combinaţia mortală în Gulag era cea dintre o muncă foarte dură, care se contabiliza în celebra normă, o climă foarte aspră şi o pseudo-alimentaţie.„Omul flămând nu stă să filosofeze, ci e gata să facă orice pentru a căpăta o lingură de fiertură în plus. De aceea, fascinația normei nu era doar privilegiul oamenilor liber care au stabilit-o, ci și imperativul cel mai elementar al instinctului de supraviețuire al deținuților care aveau datoria să realizeze această normă.”

 Doar la baie (o dată la două săptămâni) se puteau constat efectele ei căci în barăci nimeni nu se dezbrăca de zdrenţele uniformelor, astfel asamblate pe corpul deținutului încât să-l ferească de gerul pătrunzător din pădure, care putea ajunge și la -40 grade Celsius. Herling Grudziński dedică un capitol special condiţiilor de viaţă în lagăr după izbucnirea războiului între URSS şi forţele Axei. În primul rând, condiţiile de viaţă pentru deţinuţi şi mai ales pentru cei străini ca să nu mai vorbim despre cei de origine germane, s-au înrăutăţit mult. Sistemul care oricum îi azvârlise în arhipelagul Gulag dorea a scape de ei! Chiar dacă nici un deţinut nu avea curajul să o pronunţe, toţi se gândeau la un singur lucru: „Vin!” Gardienii se gândeau doar cum le va afecta viaţa noua situaţie delicată, având temerea, cât se poate de realistă, a unei reduceri a efectivelor şi a trimiterii pe front. Însă spre uluiala deţinuţilor, nu numai că pază nu a fost subţiată ci a fost întărită cu un pluton de tineri soldaţi ai NKVD.[3]

Dacă pentru marea majoritate a deţinuţilor, războiul reprezenta doar un eveniment care se răsfrângea indirect asupra lor, pentru deţinuţii polonezi a părut și a fost o adevărată şi complet neaşteptată salvare din Gulag, căci foștii dușmani de moarte s-au regăsit în postura de a fi aliați, Guvernul în exil polonez de la Londra (cel care tranzitase în septembrie 1939 România și ca urmare a invadării Poloniei orientale de către Armata Roșie) semnând un acord cu ambasadorul sovietic la Londra, prin care deținuții polonezi din Gulag, puteau pleca spre vest, pentru a lupta împotriva inamicului comun – Germania nazista. Herling Grudziński, aflat la marginea puterilor fizice, atins de scorbut, disperat, pentru că părea a fi uitat de maşinăria birocratică stalinistă, alături de alţi şase-şapte polonezi, a recurs la greva foamei, o formă de protest extrem, refuzând să iasă la muncă, ceea ce reprezenta o infracțiune foarte gravă în Gulagul sovietic. A fost aruncat într-o celulă din izolatorul lagărului Iarcevo, unde şi-a continuat greva foamei pentru alte nouă zile. Însă administraţia lagărului le-a permis greviştilor să semnaleze reprezentantului Guvernului de la Londra, staţionat la Kuibîşev, greau situaţie în care se aflau. O adevărată favoare. După greva foamei, autorul a fost trimis la morgă. Unde nu ajungeau neapărat deţinuţii morţi, cum am putea crede, ci cei care urmau să moară, căci a fi trimis în acel loc reprezenta aproape o sentinţa definitivă de condamnare la moarte, căci foarte puţini din cei care ajungeau la morgă, chiar profitând de faptul că nu mai erau obligaţi să muncească, se înzdrăveneau. Doctorii lagărului îi sortau pe cei din morgă în cei incurabili (atinşi mai ales de scorbut şi pelagră) şi care nu aveau nici o şansă, putând doar să aştepte în linişte sfârşitul inevitabil şi cei doar slăbiţi care puteau fi recuperaţi pentru producţie, primind în acest sens un polonic de supă în plus şi eventual o pastă din legume crude. Intrând în morgă autorul are sentimentul că intră într-o colonie de leproşi. Muribunzii erau terorizaţi şi de un alt aspect decât cel al iminentei morţii: anonimatul ei.  La 19 ianuarie 1942 în sfârşit a primit certificatul de eliberare din lagăr. În căutarea locului din imensă Uniunea Sovietică unde se forma armata polonezilor eliberaţi, Herling a luat trenul din staţia Iarcevo către Vologda având în vedere că Leningradul era încercuit de germani şi finlandezi. În oraşul Vologda remarcă ravagiile pe care le producea războiul asupra unei populaţii şi aşa pauperizată de regimul stalinist. În Vologda se odihneau trupele vlăguite, aduse de pe front, având şansă să fure, să violeze, impenitent. Ajungând la Sverdlovsk[4] în Urali nimeni nu auzise de o asemenea ciudăţenie precum „armata poloneză”! Din întâmplare s-a întâlnit cu un ofiţer polonez care-l îndeamnă să meargă în Celiabinsk, unde se formau detaşamente pentru a fi trimise în Kazahstan, unde se organiza o nouă divizie a polonezilor liberi. Un nesperat paşaport spre libertate. În februarie 1942 a fost încadrat în regimentul 10 artilerie uşoară iar la 26 martie 1942, Divizia 10 poloneză, formată mai ales din foşti deţinuţi polonezi din Gulag a părăsit repede Kazahstanul, fiind îmbarcată pe două nave pe Marea Caspică, debarcând în Persia la 2 aprilie 1942, părăsind astfel ţara „unde este posibil să încetezi să mai crezi în om şi în sensul luptei pentru a-i îmbunătăţi soarta pe acest pământ”. Gustaw Herling Grudziński a luat parte la campania Aliaților occidentali din Italia, luptând inclusiv la Monte Cassino, fiind decorat cu cea mai înaltă medalie militară poloneză, Virtuti Militari. După terminarea războiului, asemeni altor zeci de mii de polonezi din Armata liberă a lui Anders, a rămas în Occident, stabilindu-se în Italia, inițial la Roma unde a început să scrie pentru ziarele emigrației poloneze. A mai trăit alte scurte perioade la Londra și Munchen, unde a coloaborat la Radio Europa Liberă, înainte de a reveni în Italia și a se stabili la Napoli. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori polonezi ai secolului trecut. S-a stins din viață în anul 2000 la Napoli.

[1] În limba engleza volumul se numea A World apart – 1951. În română a apărut sub titlul de Negură deasupra lumii, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020, traducere realizată de Vasile Moga, care este fratele distinsului preot Petru Moga, cetățean de onoare al Municipiului Câmpina care a desfășurat o activitate remarcabilă decenii la rând la parohia din Slobozia.

[2]În principiu în Gulag nu exista femeie care să nu prezinte interes sexual, indiferent de vârstă.

[3]După cum scrie şi Simon Sebag Montefiore, Beria se certa cu Jukov şi ceilalţi comandanţi militari pentru că nu accepta ca diviziile NKVD să fie trimise direct pe front, ele stând în spatele lui şi al Armatei Roşii anume pentru „a întări moralul” acesteia adică a-i lichida sau trimite în Gulag pe toţi cei care fugeau din calea inamicului. Stalin l-a susţinut pe Beria. Aceasta este una din diferenţele dintre trupele NKVD şi cele SS, divizii de temut care au fost trimise în prima linie de Hitler, şi în disperare de cauză. Pe frontul din apropierea Moscovei batalioanele NKVD terorizau trupele care se retrăgeau, arestând 23.064 de militari doar în trei zile! De altfel în 1941 şi 1942 au fost arestaţi pentru laşitate în faţă inamicului 994.000 de soldaţi dintre care 157.000 au fost împuşcaţi (mai mult de 15 divizii).

[4]Fostul şi actualul oraş Ekaterinburg, unde a si fost asasinata familia țaristă în 1918.

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).