Tatiana Niculescu: Pe Nae Ionescu ori îl iubești, ori îl detești
Regina Maria, regele Mihai, Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca, Carol II și Elena Lupescu…Și iată, de această dată Nae Ionescu. Mă întreb dacă au în comun ceva aceste personalități, de ce această selecție?
Sigur că da, au în comun, în bună măsură, aceeași epocă interbelică, unele dintre aceste personalități fac parte din aceeași generație, altele fac parte din aceeași familie, și au împărtășit, la un moment dat, aceleași valori, concepții despre politică și reformarea societății românești, sau, dimpotrivă, s-au aflat în conflict tacit sau deschis unele cu altele.
Mă opresc în primul rând la titlul volumului – a fost, într-adevăr, un seducător Nae Ionescu?
Nae Ionescu a fost un mare seducător, dar acest cuvânt nu trebuie înțeles în sensul limitat cu care a ajuns să fie asociat. Ca om, ca profesor, ca prieten, ca intrigant de culise, ca gânditor, ca amant, Nae Ionescu avea o capacitate uriașă de a fermeca oamenii din jur, captându-i în primul rând, cu inteligența, verva și umorul său. Era deopotrivă un cuceritor al inimilor și al minților. Nu oricine se îndrăgostea de el, pentru că baza îndrăgostirii, ca să spun așa, pornea de la un anume grad de inteligență în sus, indiferent dacă era vorba de farmecul pe care el îl exercita asupra femeilor sau de admirația și devotamentul pe care li-l inspira tinerilor intelectuali în formare. Nae Ionescu, așa cum se știe de altfel, a fost, pentru mulți dintre studenții săi, un mare model și un Învățător, aproape în sens religios, mai mult decât un profesor.
Care este elementul de noutate pe care îl aduce acest volum atunci când ne gândim la portretul filozofului?
Despre Nae Ionescus-a scris la noi, probabil,mai mult decât despre oricare altă personalitate interbelică. El reprezintă, altfel spus, un subiect vechi. Cartea mea cred, sper, este o perspectivă nouă asupra acestui om vechi, cu luminile și umbrele sale. Ca în cazul celor mai multe dintre personalitățile puternice ale istoriei și culturii noastre, și în cazul lui, majoritatea abordărilor, chiar și cele foarte documentate, sunt pătimașe: pe Nae Ionescu ori îl iubești, ori îl detești. Și atunci, inevitabil, perspectiva din care e prezentat se mulează pe calapodul acestei porniri inițiale. Așa încât, el este subiect de criptohagiografii, de studii apologetice, dar, în egală măsură, este subiectul unor cărți care îl desființează, zugrăvindu-l în cele mai negre tușe de culoare. Am încercat, în reconstituirea vieții lui, să mă sustrag acestor două tendințe și să găsesc un echilibru care nu e un echilibru al meu, ci al vieții, fiindcă nimeni nu e numai bun sau numai rău în ceea ce trăiește. Cartea conține și lucruri inedite despre el, dar îi las pe cititori să le descopere.
Care a fost cea mai mare provocare: să căutați materialele sau să coroborați sursele? De fapt, în ce a constat greul în alcătuirea acestui volum?
Vedeți, în scrierea de biografii, cu care eu mă îndeletnicesc de câțiva ani buni, există, simplificând lucrurile, două mari curente. Mă refer aici mai cu seamă la literatura anglo-saxonă care are o vastă tradiție în materie de biografii. Reconstruind viața unei personalități, scriitorul urmează fie un fir cronologic, fie o viziune proprie. Aici am stat în cumpănă în privința lui Nae Ionescu. Ce să fac: să urmez pas cu pas momentele cele mai importante ale vieții lui și să le las să-i compună de la sine portretul sau să le impun o structură rezultată din concluzia la care am ajuns despre el documentându-mă. Aici a fost greul. Până la urmă, am optat pentru prima variantă care mi s-a părut mai sănătoasă și mai onestă față de personaj.
La prima vedere, portretul lui Nae Ionescu pare construit sub semnul paradoxului: și smerit și mândru, credincios și eretic, seducător și liniștit…
Cartea are un motto din romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, unde Nae Ionescu apare cu numele, nu tocmai flatant, Ghiță Blidaru. Sebastian scrie așa: „Mi-e greu să înțeleg nu gândirea lui Ghiță Blidaru și nici viața lui, ci gândirea și viața lui la un loc. Mi se par atât de contrazicătoare!” Este răspunsul la întrebarea dvs.
Filozof, profesor universitar, gazetar fervent – ce spunea Nae Ionescu despre sine însuși, ce statut își conferea?
Nae Ionescu spunea multe despre el însuși, verzi și uscate, lucruri pătrunzătoare care arătau o remarcabilă cunoaștere de sine, și baliverne cu care se amuza și testa inteligența publicului. Citind memoriile, corespondența, jurnalele celor care l-au cunoscut trebuie tot timpul să discerni când vorbea serios și când glumea, când se lua pe sine însuși în serios și când făcea glume enorme și adesea într-un limbaj cu totul neacademic… Într-un fel, a fost neșansa lui că, fiind luat prea tare în serios, a ajuns și el să se ia prea tare în serios.
Vă invit să vorbim despre modelele sale. Cine i-au fost? Care au fost acei oameni fără de care Nae Ionescu nu ar mai fi fost Nae Ionescu?
Nae Ionescu avea o personalitate și o inteligență pe care le-aș numi absorbante: când citea un autor sau o carte intra în dialog cu gândirea acelui autor sau cu teoriile expuse în carte ca un actor care intră total în pielea personajului. Asimila organic, vorba lui, ceea ce citea. Gândirea altuia devenea gândirea lui în chipul cel mai firesc, pentru că o „procesa” în el însuși. S-ar putea face o listă interminabilă cu autorii care l-au influențat. În cartea aceasta i-am prezentat numai pe câțiva dintre ei, mai cu seamă pe aceia pe care el îi recomanda mai departe, spre lectură, studenților lui favoriți.
Cursuri cu amfiteatrul arhiplin. Studenții săi – unii magistrali – ce cuvinte au avut pentru profesorul care a fost Nae Ionescu? Noica însuși considera că odată cu moartea Profesorului, generația lor rămâne a nimănui și că se încheie o epocă…
Nu avem, din păcate, o reprezentare mai largă a ceea ce vor fi gândit discipolii lui după ce asistaseră la dezastrul vieții lui și al României. Ajunși la maturitate, Noica, Cioran, sau Mircea Eliade (care l-a tăgăduit ulterior, ca să folosesc un limbaj biblic) și-au nuanțat mult entuziasmul tinereții siliți de ceea ce se cheamă testul realității ulterioare. Cel care l-a citit bine și destul de la timp pe Nae Ionescu, deși l-a admirat toată viața, a fost, după părerea mea, Mihail Sebastian.
Relația sa cu ortodoxia a stârnit controverse… A gândit într-adevăr un proiect al renașterii ortodoxe?
Nae Ionescu a fost unul dintre cei mai entuziaști și mai avizați intelectuali atașați de Biserică și de trăirea ortodoxă. Aproape că a inventat un limbaj teologic viu într-o perioadă în care, în primele decenii ale României Mari, Biserica Ortodoxă se afla în plină organizare/dezorganizare/reorganizare și adaptare la noua realitate politică, confesională și etnică a teritoriului dublat al țării. Nu existau încă teologi români profesioniști, cu atât mai puțin intelectuali cu formație filozofică și metafizică solidă ca Nae Ionescu. Cum zice unul dintre foștii lui elevi și prieteni, el a intrat însă în grădina Ortodoxiei pe poarta catolicismului, a creștinismului occidental. Asta a făcut ca ierarhia vremii, clericii destul de modest școliți sau intelectualii formați în seminarii teologice cu o programă îngust-dogmatică, să nu-l agreeze prea tare și să simtă ca pe o amenințare distanța amețitoare între el și cei mai mulți dintre ei.
De fapt, cât de apropiat a fost Nae Ionescu de Garda de Fier?
Ca să vă răspund pe scurt: a fost cât se poate de apropiat. Cum, de ce și până unde povestesc în carte.
Care au fost marile întâlniri din viața sa și ce urme i-au lăsat?
Aș enumera trei oameni care, fie prin conviețuire îndelungată cu el, fie prin anvergura lor spirituală, fie prin educația și poziția lor politică l-au admirat, dar i-au intuit bine măștile: Elena-Margareta Fotino, soția lui, Vladimir Ghika și Carol II.
Nu pot să nu vă întreb și despre femeile din viața lui Nae Ionescu. Cunoaștem mai bine poveștile cu Maruca Cantacuzino și cu Cella Delavrancea și poate mai puțin idila cu Lucia Popovici-Lupa. Deși căsătorit, filosoful a avut relații care au durat ani de zile, nu au fost niște simple aventuri…
Au fost mai multe decât cele trei, dar relațiile cu altele au fost de durată mult mai scurtă. Există un model repetitiv de femeie pe care pare să o fi căutat și care îl atrăgea. În general, erau femei cultivate, melomane și mai în vârstă decât el. Nae Ionescu nu cultiva femei cu care nu ar fi avut ce să vorbească. În același timp, ele trebuiau să aibă și un statut social care lui să-i impună.
Ce v-a plăcut cel mai mult la Nae Ionescu? Ce anume a avut el – fie calitate, fie defect – încât ați decis să îi dedicați o carte?
Nu știu dacă Nae Ionescu îmi place. În general, nu scriu despre cine îmi place, ci despre cine mă intrigă, mă nedumerește sau îmi stârnește curiozitatea. El nu putea să lipsească din colecția mea de biografii interbelice pentru simplul fapt că aparține lumii și epocii celorlalte cărți.
Un mic exercițiu de imaginație- dacă l-ați întâlni pe Nae Ionescu, ce l-ați întreba? Sau, în ce ipostază v-ar face plăcere să îl vedeți?
Nae Ionescu prefera, dintre toate felurile de mâncare, mai cu seamă roșiile umplute. Deci, aș găti niște roșii umplute (folosind rețeta de ardei umpluți) și l-aș invita la masă, prilej cu care mi-ar plăcea la culme să-mi spună bancuri cu marii filozofi ai lumii și să se dea mare, mai mare ca toți, cum făcea adesea.
Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfârșitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generații strălucite de gânditori și scriitori a căror faimă va depăși granițele țării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariția lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic și teritorial are efectul unei mutații de destin.
Îi place să i se spună Nae.
Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelepciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte, își conduce discipolii pe cărări politice periculoase.
Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă.
Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale.
La 130 de ani de la nașterea lui Nae Ionescu, această carte-portret este o incursiune pasionantă în aventura unei vieți care nu și-a epuizat niciodată misterele.
Profesor, înger, demon,
să rămâi tu, să fii autentic!
Puteți comanda cartea aici.