Tag Archives: Viorica Răduță

păturile sunt oameni

înșirați pe trotuar cu respirația în loc de piele sau asta se vede şi în priviri nişte cearcăne în care bate vântul pentru scurt timp cât să intre ochelarii înăuntru  înăuntru nu mai e zi doar ușa din care mâna băiatului trage afară mâna Alexandrei

noaptea de vineri

îmbracă un concert rock curând haina s-a făcut multe locuri din care se desprind cărnurile din ele și aerul pleacă dar se cred trupuri și cad unele peste altele și asta e singura ușa la un metru de stradă prin gurile lipsă prin ochii la

arșii sunt acum murmure

murmure sunt cu oasele rămase în frig fără trup doar haina îmbracă singură moartea când nici moartea nu vrea să fie înăuntru moartea e și ea om un sac care ține în el microfonul îndoind fața solistului înăuntru în trup apoi cuvintele rămase în metalul

aşa cum e jarul

omul stă într-un țipăt tăiat de un altul tot fără piele rugul dintre brațe din umeri apoi din capul în fine aprins vâlvătaia lui nu este afară decât lumânare tăcută una care s-a scurs ca și dansul băiatului lipit de dansul prietenei lui   dacă

sacii

așezați unul lângă altul pe trotuar fără piele de fapt om lângă om somn lângă somn ca să nu se simtă mirosul de ars care e și locul lui de mormânt cei care ies din întuneric ies cu ochelarii înfipţi înăuntru și văd clipa o