… noi aice suntem chiar în ochiul minții, În adâncul dân adâncul dân adâncurile finții, Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii și imagini Are-n cellalt cap o peană ce-nnegrește zeci de pagini Care crezi că tu le cugeți, dară ele-s cugetate Dânainte dă potopuri, dă
Toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre: să ne răsfrângem analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar numai obstacolele sunt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcționează ca blocaj: șansa cea
„În sfârșit, când libertatea se întoarce asupra ei și își pune problema propriei surse și a propriei conferiri (de unde vine libertatea noastră?), ea alunecă peste toate limitele și peste toate determinațiile care o făceau cu putință și pierde terenul ferm al exersării ei. Luându-se
Intensitățile și neliniștile induse de cuvinte, conduse de ele devin dominante, sunt în centrul fiecărei povești, iar de acolo se revarsă și se impun ca o lavă invadatoare ce își propune incandescențele în fiecare dintre întâmplările care o primesc și o recunosc. Mai departe nu
Timpul își asumă poveștile și își caută autorii care le pot apropia cât mai mult de cuvinte și mai departe de posibilitățile lor de a le pune și a le păstra în chihlimbarul mereu disponibil al memoriei pentru ca ele să poată fi văzute