Când Elisabeta (Carmen Sylva) avea 26 de ani, era considerată pe „piața matrimonială” o fată bătrână (să luăm în calcul faptul că la aceeași vârstă, Maria născuse deja trei copii ). În plus, deși fermecătoare (admirată de împărăteasa Eugenia, soția lui Napoleon al III-lea, un
Conu Leonida: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.” În cartea
Gândind raportul om-transcendență, am avut mereu în vedere până acum criteriul autorității sau al structurii de autoritate. Mai precis, aveam (și încă am, desigur) convingerea că omul a pierdut contactul cu transcendența, devenind alienat, fiindcă instituțiile menite să medieze între el și mai vastul care
”Picuri de ploaie grei ca puii de broaște țestoase se prăvăleau fără încetare peste cei patru supraviețuitori. Bărbatului îi convenea poziția cu capul înfipt în noroiul cleios, cu inima la cer, un alt fel de Golem, o ființă părăsită, neîntrebată, ocolită de noroc și totuși
Ce ne face să vorbim în șoaptă când suntem în doi, într-o intimitate erotică? Ce atavism se declanșează ca un reflex – trecând spontan, fără să băgăm de seamă, la un cu totul altul registru sonor, la sunetul slab, aproape surd, audibil doar de către