„În sfârșit, când libertatea se întoarce asupra ei și își pune problema propriei surse și a propriei conferiri (de unde vine libertatea noastră?), ea alunecă peste toate limitele și peste toate determinațiile care o făceau cu putință și pierde terenul ferm al exersării ei. Luându-se pe ea însăși în proiect, libertatea evoluează către o zonă în care reperele se pierd și la care vorbirea directă nu are acces. Această zonă este singura care poate să dezlege secretul libertății noastre…” – Gabriel Liiceanu- Despre limită

   Anumite alcătuiri ale lumii s-au putut face cunoscute datorită puterilor cu care le-a alimentat și le-a întărit de fiecare dată libertatea, libertatea împreună cu toate (ne)siguranțele ei, împreună cu cei care, la rândul lor, s-au lăsat „prinși” în aceste mișcări neobosite ale acestor niciodată cunoscute în toate profunzimile căutări amplificate de rătăcirile necesare, de necunoscutele ascunse sau oarecum vizibile din straturile construite și aduse de timp în structurile lor. Toate se lasă mai departe expuse pe fiecare dintre suprafețele disponibilizate de închipuirile lor și făcute să își explice mai departe desenul în fiecare transparență acceptată în continuare să le lase în stările acestea clare ale vizibilității.

   Suntem familiarizați cu toate aceste încercări ale libertății, cu fricile încăpute întotdeauna în încăperile lor, cu fiecare desfășurare a lor în peisajele lumii, dar și cu posibilitățile (ne)limitate de evadare propuse de toată această alegere pe care viața, vremea și vremurile încăpute în istoriile lor ni le pun la îndemână de domnul Gabriel Liiceanu în Despre limită, carte în care ne este expus și explicat sistemul necesar al libertății pe care lumea, oamenii care o locuiesc îl pot folosi și transmite amplificat odată cu fiecare generație care primește și care acceptă misiunea deloc ușoară de al folosi, de al păstra, de al amplifica și de al duce cât mai departe în poveștile știute și neștiute care vor ține în călătoriile lor fiecare formă vie a lor, oricare asemenea formă care se va putea muta și desăvârși în acel corp care le va  deprinde și le va folosi până la capăt, până când desăvârșirea se va lăsa (în)scrisă în fiecare gest făcut de deprinzător pe suprafețele lumii.

   Libertatea nu dispune de limite, dar anumite fapte ale ei sunt limitate în și de acele constrângeri acceptate voit sau nevoit, asumate uneori de unele societăți mereu alimentate de speranța depășirii lor, de aceea a trecerii mereu lăsată la îndemână de speranță și de asumările încăpute și ele în așteptările ei. Suntem inițiați în descoaserea pe care autorul o teoretizează și pe care o expune în cuvintele cărții, suntem familiarizați cu modul de a (ne) spune care (ne) este ideea fiecăruia dintre noi și mai departe așteptările, asumările care trebuie să vină în continuare și care nu mai pot fi evitate, ocolite, sau uitate.

   Libertatea se vede aici, în cuvintele acestei cărți ca un gest firesc, ca unul dintre pașii care desenează lumea și anulează astfel limitele și constrângerile ei, pe acelea din structurile cărora se desprind mai departe stările necesare acestor traversări și acelor însoțiri necesare pentru ca ele să fie duse la capăt și transformate ca stări necesare de fapt, impuse ca adăugări fiecărei mișcări a firii în oricare strat al lumii și în unicitatea desenelor pe care amprentele lor lăsate de aceste neobosite transportări și mutări le lasă ca urme, ca semne ce (se) pot povesti coerent despre toate aceste locuri, despre noile și mereu vizibilele itinerarii deschise de ele.

   Citim firescul unui gând prins și așezat în cuvinte, îl așezăm în alcătuirea noastră și urmărim cât mai mult și cât mai departe rostogolirea în împrejurimile și în senzațiile încăpute de acum în corpul nou și mereu amplificat cu ele, cu adăugările înțelegerii și trăirii fiecărei mișcări din noua înțelegere a lumii care ne (cu)prinde mai departe în gesturile ei.

   Identitatea mobilă pe care o primește viața umană prin ansamblul limitelor depășite și atinse se numește destin…

   În continuare rămân întrebările, mirările din noile priviri care vor vedea lumea și alcătuirile ei altfel mai departe, iar fiecare zvâcnet nou încăput în mișcarea care îi va (se)duce de acum așezările și impunerile va propune discret dar convingător alcătuirile de acum necesare pentru a putea divulga și face cunoscute (in)discrețiile din curajul pe care îl propune fiecăruia dintre noi imposibilitatea limitării oricărei amintiri despre facerea și desfacerea libertății care ne va scrie, care ne va primi în poveștile disponibilizate de acum de cuvintele ei. Suntem inițiați și învățați toți pașii acestor rumori din mișcările lumii parcurgând și înțelegând cât mai mult despre limită, despre limitare și despre imposibilitățile îngrădirilor din stările și trăirile expuse și explicate de călătoriile niciodată încheiate ale libertății.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

editor: Logos, Indagatoris

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.