Cum v-ați decis să scrieți o carte de amintiri?

Nu știu, mi-a venit pur și simplu… Într-o dimineață, în zori, m-am așezat în fața computerului și am început să scriu niște amintiri fără să mă gândesc la un proiect anume, la o carte de exemplu. Eram sub influența unor filme documentare despre perioada Războiului Rece, mai ales războiul din Vietnam…

De la ce a pornit această carte?

Mi-am pus întrebarea – Cum și dacă a afectat acest fundal care a fost Războiul Rece, viața noastră de copii, Bariera Vergului, in Obor, niște locuri uitate de lume… Credeam atunci că erau prea îndepărtate Caraibe, Asia de Sud-Est etc. ca să ne atingă… Era complet fals. Aceste evenimente îndepărtate au avut o influență decisivă asupra vieții noastre, ne-au mutilat.

Trasați câteva repere în care se circumscrie o lume: piața Obor, cârciuma „La Puiul Mamii”, biserica Sf. Nicolae…

Lumea așa cum o înțeleg eu azi, ca și ieri, este în esență un bâlci, un obor în care se vând vite, căruțe, distracții, unelte, orice. Și sufletul. Este un reflex al copilăriei petrecută acolo – un cartier, mahala dacă preferați – colorat și plin de viață. O experiență unică. Nu am mai întâlnit-o apoi și am umblat ceva prin lume.

Cât din această lume mai regăsiți atunci când vă plimbați pe acolo?

Acea lumea a murit, nu mai găsești nimic. Când mai trec prin Bariera Vergului mă cuprinde cea mai neagră melancolie.

De ce a dispărut senzația de atemporalitate?

Eu știu? Timpurile, planurile nebunești ale celor care au condus țara, prostia noastră, Dracu știe! Avem o pasiune de a ne dezbăra de trecut care ar merita o cauză mai bună…

Cumva, lucrurile nu au fost întâmplătoare – v-ați născut la maternitatea „Donca Simo” și mai târziu ați fost făcut pionier la mormântul ei. Cât de puternică este amprenta comunistă asupra unui copil? Erați foarte mic atunci când a murit Stalin.

Una din temele cărții este transformarea sufletului unui copil și a minții sale. Sigur, când eram copii, propaganda avea un efect total asupra noastră. Credeam ce ni se spunea. Ce vedeam la televizor. Ce citeam în gazete. Ce ne spuneau părinții și mai ales profesorii, care treceau drept autorități supreme. Apoi, în timp, fiecare a luat drumul său, cum i-a fost norocul. Am iscodit singur. Viața mi-a aruncat experiențe foarte diferite, adesea brutale. Una este la 10 ani, alta la 37 – vârsta pe care o aveam când a venit Revoluția…Sunt personaje diferite. Esențial este să ți le asumi pe toate fără complexe. Ceea ce și fac în carte…

De fapt, cine era Stalin pentru un copil de patru-cinci ani?

Tătucul! Apărea  în amenințările părinților – daca nu suntem cuminți vine Tătucul și ne duce în Siberia! Atât. O sperietoare, dacă vreți. Așa mi-l amintesc.

A reușit propaganda să distrugă inocența copilăriei? Lucrurile s-au petrecut într-un anumit mod (și) din cauza propagandei?

Depinde de vârstă. Când eram la grădiniță și la școală credeam tot. Apoi, cu fiecare lectură, cu timpul care trecea, ne schimbam treptat. Ideea iluzorie a regimului era să ne prelucreze de când eram foarte mici, când aveam creierul ca plastilina și se imprima tot. Abia în adolescență, la liceu, am început să pricep singur unele lucruri, pentru că nu ți le explica nimeni. Tuturor le era frică să spună adevărul. Am înțeles prima dată ceva din mersul lumii în august 68 Armata Roșie a invadat Praga, de exemplu.

Locuiați în proximitatea bisericii și bunicii au fost oameni religioși – care era percepția despre religie cu care ați crescut?

Aveam o relație complicată cu biserica. M-am apropiat de mai multe ori de ea, apoi m-am îndepărtat. Cred că o explicație era atmosfera diferită din casa bunicilor mei de la țară, care erau foarte religioși de cea din București, din Bariera Vergului, unde nu aveam icoane pe pereți și nu mergeam la biserică. Erau două lumi total diferite. Am rămas rupt între ele până azi.

Exista în casă un limbaj dublu? Știau copiii că sunt lucruri pe care nu trebuie să le spună afară? Și, pe termen lung, la ce duce acest aspect al ascunderii adevărului? Ce  atitudine i se creează unui copil care crește înțelegând că sistemul propune ceva, dar adevăratele valori sunt total diferite?

Da si nu. Era întâi instinctul. Simțeam că nu trebuie să vorbim tot ce auzeam acasă, pe stradă sau la școală. Altele le aflam chiar de la părinți – să ne ținem gura, să nu vorbim politică, să nu criticăm pe nimeni, să arătăm fericiți și devotați partidului. Azi știm bine că printre elevi erau informatori, unii profesori făceau ei acest serviciu. Dar atunci nu bănuiam nimic.

Când v-ați dat seama, când ați conștientizat de fapt că sunteți un copil al Războiului Rece?

Acum, când am scris cartea…

Spuneți, la un moment dat – „se întâmpla că nimerisem la Est de Cortina de Fier”. „Adolescența mea s-a scurs citind comunicate de război, ascultând la un hârb de radio Janis Joplin și Jimi Hendrix, visând să ajung cumva în Occident” – care era, de fapt, imaginea Occidentului?

Era una falsă, firește. Formată de casete video, de benzile de magnetofon cu muzica occidentală pe care dansam, de emisiunile Europei Libere, BBC, Vocea Americii. Era o viziune reducționistă – Occidentul însemna blugi, chewing-gum, pepsi-cola, mașinile mișto din filmele Hollywood-ului care veneau totuși și la București.

Cum era alteritatea, cât știați despre ea?

Foarte puțin. Nimeni nu avea voie să călătorească pentru a nu se infesta. Cu ce era acolo – trai bun, curățenie, democrație, respect pentru om, libertate. În Occident aveau voie să circule numai nomenklaturiștii si copiii acestora.

Mai târziu, cât de greu v-a fost să vă publicați romanele? Vorbiți în carte și despre Uniunea Scriitorilor… În ce relație ați fost cu cei de la partid?

Mi-a fost extrem de greu în anii 80… Editura Cartea românească și Cenzura mi-au respins două romane. Slujeau Regimului. Îl fereau de „cărți periculoase”, nu cumva să cadă! Romanele mele „Playback” și “Corpuri de iluminat” au fost taxate astfel și nu au putut să apară. Un lanț trofic care începea la editură de la redactor și mergea până sus la Consiliul Culturii s-a ocupat serios de treaba asta. Am fost  peste tot încercând să public totuși, inclusiv la partid, la CC al PCR, în audiență la șeful Consiliului Culturii, la Dumitru Popescu Dumnezeu. Dar a rămas tot ca ei.

Aveți pagini impresionante despre cum vedeați cozile, despre Revelioane în condiții de austeritate. Acum zâmbim citind, dar era, într-adevăr, o psihologie a cozii în comunism. Cum v-a marcat?

Nu prea, pentru că nu stăteam la cozi, din repulsie. Preferam să mă lipsesc. Dar am tot felul de amintiri și le-am așternut în carte. Sper ca lumea să se amuze de acel  spectacol. Au trecut atâția ani.

De ce un final într-o notă a zădărniciei?

Păi cam asta e tot  la final – zădărnicie.

Dincolo de interesantele povestiri și amintiri cu iz istoric, este și multă nostalgie în acest volum…

Nu avea cum să fie altfel. Fără nostalgie nu rămâne decât cenușă…

Când vă gândiți la copilărie, aveți vreun regret?

Cu cât trece timpul am mai multe regrete…

Indiferent sau dincolo de sistemul comunist, ați avut o copilărie frumoasă?

Nu, dar a fost o copilărie, totuși.

---

Puteți comanda cartea aici.