Moto:… Roma provoacă reamintirea unității Europei

 Horia Bernea

„…este probabil cea mai importantă carte de estetică creștină scrisă în românește” afirma entuziast și argumentat arhitectul Augustin Ioan în 2007, comentând prima ediție a acestei minunate cărți-album – Roma Bizantină, Teodor Baconschi, Horia Bernea (Ed. Basilica, 2018) – căreia îi dedica o foarte amplă prezentare, în trei părți, pe portalul Liternet (nu știu dacă a apărut și tipărită). Albumul se numea atunci Roma caput mundi și apăruse la Humanitas în 2001. „Singularitate” din titlul meu este un termen luat aici în sensul fizico-matematic pentru a sublinia irepetabilitatea unicitatea fenomenului roman. Cartea era rodul unei întâlniri aurorale: „Îmi începusem de câteva luni misiunea diplomatică pe lângă Sfântul Scaun când Horia Bernea a sosit la Accademia di Romania, pentru un stagiu (re)creativ/…/. Pictorul, a cărui natură tumultoasă nu-mi rezervase nicicând surprize atât de intense suferea, în prezența Orașului, un soi de incendiu lăuntric. Privirea sa dilatată confiscase vizibilul într-o atotcuprinzătoare plasă pasională. Pasul, mereu mai amplu, nu contenea să cadrileze spațiul, într-o frenetică recunoaștere. Observațiile  sale alerte, nevoia de a ajunge pretutindeni, urgența de a înregistra detaliul, febrilitatea programului său de cucerire a întregului m-au convins că  incursiunile solitare pe care mi le îngăduisem până la sosirea lui nu fuseseră decât expresia rigidă a unei triste parțialități.”

Acum, după 17 ani, ne putem din nou plimba privirile (este primul gest de făcut), lacom și mângâietor, peste ilustrațiile incredibile ale albumului. Cuprinzând, firește, imagini din Roma (majoritatea „văzute” de ochiul artist al lui Horia Bernea), dar și reproduceri ale tablourilor pictorului. Comentariul vizual este el însuși în comunicare cu cel verbal. Apoi trebuie citit dialogul dintre cei doi autori: pictorul și teologul. Uniți în aceeași dragoste pentru orașul emblemă: capăt, cap și capitală a lumii. Dacă ați fost la Roma și ați văzut-o numai ca turiști, albumul acesta vă ajută să refaceți o „plimbare antropologică” (Teodor Baconschi) prin ideea romană, și, mai ales, prin strania articulare istorică a acesteia cu Bizanțul (titlul noii ediții e mai tranșant).

Unghiurile de abordare sunt numeroase, avem deopotrivă estetică și teologie, arheologie și arhitectură, istoria artelor și istorie ca atare și filozofia istoriei, hermeneutică și peisagistică, iconologie și antropologie. Două obstacole sunt depășite de cei doi în tensiunea ideatică a căutării secretului perenei urbe (care sugerează perfect descoperirea, înaintarea pas cu pas simultan prin spațiul, timpul și înțelesurile Orașului arhetipal): uscăciunea bibliografiei erudite și didacticismul sec al expunerii, facilitățile entuziaste ale locului comun de ghid turistic. După cum, ca pandant, este mereu prezentă bucuria. Cei doi devoră orașul, îl absorb prin toți porii (e mereu invocată educația privirii, dar toată senzorialitatea este copleșită, materia este unul dintre subiectele principale ale eseului dialogal). Interogația principală se îndreaptă către miraculoasa unitate stilistică și continuitate care ștampilează miraculos acest oraș care coboară ca o sondă din prezent, spre interbelicul grandilocvent, spre romantismul încântat de ruine, Renașterea cu formidabila ei explozie de creativitate, Imperiul universal antic… și până în preistorie. „am convingerea că unitatea formală și spirituală a Romei este asigurată de privirea și, firește, de acțiunea creștină” (Horia Bernea) Ambii autori sunt creștini  asumați și, prin excelență, oameni interogativi, fiecare zid, fiecare piatră sau spațiu verde (ce lucruri extraordinare se spun despre spațiile acestea non-construite ale Orașului!), fiecare operă de artă sunt prilejuri de plonjare în adâncul frumosului și sensului. În nici un alt oraș al lumii acestea nu se află întrupate la o scară mai grandioasă prin continuitate în timp, amploare, firesc, racordare la cele cerești. Receptarea este, în același timp sofisticat intelectuală și simplă, „redusă” la bucurie: „Este important să nu te jenezi atunci când descoperi în tine un om încântat de ceea ce vede și nimic mai mult…” (Horia Bernea). Cei doi nu privesc nici un moment orașul ca pe un muzeu, ci ca pe o monumentalitate miraculos de vie de-a lungul câtorva milenii. Roma vie nu este un cimitir al civilizației, ci un creuzet care a reușit să con-topească niște elemente foarte diferite într-o auriferă sinteză culturală.

Despre asta este vorba, în cele din urmă, despre existența omului cultural de azi. De la „dezvirginarea privirii” la „bucuria originară a uitării mirate”, Roma rămâne, sugerează autorii, tocmai prin funcția ei tezaurizatoare, un mare educator al umanului. Despre sensul pe care-l (mai) are cultura azi scriu cei doi companioni. „Am devenit opaci la gândirea simbolică a omului tradițional” (Teodor Baconschi). Această frază de aromă eliadescă numește intenția pedagogică a cărții. Roma este „citită” în toate dimensiunile sale de un pictor și de un teolog pentru că noi am uitat să citim astfel. În materie, cum spune Horia Bernea. El care subliniază (și tare m-a bucurat asta personal) faptul că Mediterana a fost leagănul acestui miracol care este cultura europeană. Iar la Roma se întâlnesc orientul și occidentul sub privirea lui Iisus Pantocrator. Reflecțiile despre raportul ortodoxie – catolicism sau creștinism – păgânism constituie, de altfel, o altă linie de argumentație a eseului dialogal. Iar, din punct de vedere strict plastic, artistic, Horia Bernea face mereu conexiuni cu pictura pre-creștină (portretele de la Fayum) sau pre iconoclastă. Iar companionul nuanțează interogativ: „este ateismul mai nociv pentru coerența creativității în artele vizuale decât păgânismul?” Numai la Roma se poate răspunde la întrebarea asta, afirmă artistul. Lectura orașului, care devine lecție, are, firește, și rolul unui memento, prezentul nu poate să nu fie invocat: „Simt o mulțime de similitudini/…/ între actuala epocă «apocaliptică» și apocalipsul primilor creștini. Epoca noastră seamănă bine cu ultimele două-trei secole ale Imperiului Roman: faptele se comprimă, civilizațiile se suprapun, barbarii atacă dinafară, sistemul credințelor se degradează prin «toleranță»: gândește-te câte credințe străine erau îngăduite la Roma”.(Horia Bernea) Sau, cum spune Teodor Baconschi: „Totul este creștin  și nimic nu este creștin în jurul nostru. Uneori, ai senzația că Biserica este plină de nevrednici nu pentru că membrii săi s-au ticăloșit, ci pentru că în fiecare dintre ei se mișcă atavic – și agonic – un păgân ratat”. Întrebările despre originea și sensul civilizației europene  – legată de edificiu, edificare – devin, în peisajul roman, mai acute. Acest peisaj necesită un fel de „percepție holistică”, tocmai pentru că incredibila lui unitate organică, este unică în chiar spațiul arhitectural al continentului. Vestigiul, poetica fragmentului, felul cum Urbea arhetipală și-a preluat fiecare dintre epoci proiectându-le în cea următoare fac din ea paradigma memoriei culturale, care transfigurează dar perpetuează.

Sigur, eseul are și o armătură informativă redutabilă. Nu insist aici, grăbit să scot în evidență tensiunea ideilor. Pentru Horia Bernea, textul de față este prilejul unor enunțuri exemplare despre arta proprie, despre materie și spirit, forme și timp, despre vizualitate și lumină, despre ortodoxie. Pentru teologul și diplomatul de mare deschidere intelectuală și ecumenică, Teodor Baconschi, este prilejul unor observații fine despre creștinismul primar, istorie, mediul cultural care ne formează umanitatea, despre canon și creație, libertate și dogmă. („Dogma – strălucind în subconștient – funcționează nu atât ca un set categorial aprioric sau ca o grilă de analiză, ci mai curând ca un principiu structurant, care polarizează situarea sinelui în lumea sensibilă” Teodor Baconschi). Să mai amintesc și tema românească privită în acest context religios-cultural. Dacă „noi suntem urmașii Romei”, (oare ce o fi însemnând această bruscă rușine pe care mulți par a o încerca de-un timp față de o asemenea descendență, care era până acum câteva decenii fluturată ca un certificat de noblețe?) am avea toate motivele să ne străduim a înțelege lecția romană. Lecția acestui „laborator de civilizație”.

„Nu am nici un fel de jenă în a invoca providența, întrucât am convingerea că universul nu este arbitrar și că, pe cale de consecință, istoria civilizațiilor ascultă de niște finalități treptat actualizate. Evident, nu putem cunoaște acele finalități decât retrospectiv, dar cu ce altă grilă poți interpreta destinul acestui oraș, care a devenit capitala lumii și apoi capitala creștinismului catolic, rămânând, mii de ani, cel mai activ «făcător de istorie». Roma a fost vehiculul predestinat al expansiunii creștinismului și al traducerii Evangheliei în termeni de civilizație, de inventare și difuzare a unor tehnici”. (Teodor Baconschi)

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista ORIZONT, august 2019.

CHRISTIAN CRĂCIUN, ex – profesor ca practică și, sper, vocație. Practic eseistica și critica literară. În ultimii ani am rubrici curente la revistele VIAȚA ROMÂNEASCĂ, ORIZONT și TRIBUNA. Am debutat târziu (nu sunt un ahotnic al publicării), în 2005, cu o carte de eseuri fragmentare: Intrări în labirint, care a ajuns, incredibil, la trei ediții, la trei edituri diferite. Prima fiind editura Libra. A urmat cartea la care țin cel mai mult, teza mea de doctorat: Ucronia eminesciană, scoasă la editura I.C.R. și având și ea o nouă ediție la Eikon, editura la care îmi public acum cărțile. Lucrez să îmbogățesc această carte intrată, am aflat, în bibliografiile universitare. Au urmatIsografii, eseuri și două volume masive în care am adunat cronicile culturale publicate în reviste, intitulate Lectio Incerta. Mai este un volum de articole social-politice Circumstanțiale.