Savu Popa (născut în 1991, la Ocna Sibiului) este poet, critic literar, profesor de limba și literatura română și doctor în litere cu o teză despre teatralitate și inaparent în poezia optzecistă. A debutat în anul 2004, în revista Euphorion din Sibiu. Debutul în volum are loc tot cu poezie, în anul 2017, cu „Ipostaze”, urmează apoi „Noaptea mea de insomnie” (2018) și „O cameră fără prize” (2021), cea mai recentă carte a sa. Savu Popa este foarte prezent, în reviste și pe site-uri de cultură, cu cronici, poezie și proză scurtă. Pornind de la poezia sa, am avut un foarte plăcut dialog despre scris, emoții, locul natal și lumea literaturii. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Savu, o să te rog să începem brusc încercând să alcătuim, din multiplele tale ipostaze, un portret psiho-poetic, să zicem așa. Ei bine, întâi de toate, sunt nopțile tale de insomnie din aceeași substanță cu cele ale lui Cioran? După ce ți-am citit cel de-al doilea volum aș fi zis că sunt de o aceeași trăire, gândindu-mă și că ar fi posibil ca vecinătatea Sibiului să genereze un tip special de vibrație a lucidității. Cum stau lucrurile? Cum ești cu Cioran?

SAVU POPA: Țin mult la nopțile mele de insomnie, tocmai datorită faptului că ele nu sunt, întru totul, reale. În momentul în care pășesc în ambianța lor simt că, parcă, am pătruns într-un soi de aleph borgesian al imaginației, din care pot zări lumea din orice unghi sau perspectivă, mereu, cu un fel de uimire și cutremur, necesare în periplul meu creativ. Pe aceste nopți insomniace le-am cunoscut și le cunosc sub forma unor proiecții insolite, în care mă retrag, atunci când realitatea din jur îmi devine, ca să-l citez pe Ion Mureșan, ,,singura prejudecată”; sau, când cadrul nocturn capătă o dimensiune sau o consistență fantasmatică, moment prielnic lecturilor-dialog dintre mine și scriitorii lumii. În ceea ce privește spațiul inspirației și, în același timp, al regăsirii de sine, acesta a fost, doar într-o oarecare măsură, cel al Sibiului. Încă de la primul text, am găsit o consonanță imaginativă, olfactivă sau vizuală, cu locul natal, cel al Ocnei Sibiului, un ținut unde sarea, întocmai ca o pecete străveche, reprezintă genetica fabuloasă a acestui pământ. Ori de câte ori, fac o plimbare pe aleile ce înconjoară lacurile formate pe foste mine de sare, simt un iz corolar, de mit și suflu arhaic, care îmi învăluie simțurile și mă determină să ascult poveștile locului spuse de glasuri șoptite din adâncuri siderale. Dincolo, însă, de această aură mitică a ținuturilor mele ocneșești, intensitatea prezenței lui Cioran apare, mai ales, în preajma zidurilor burgului sibian. Afinitatea mea cu acesta cred că este una inconștientă. Întotdeauna am simțit, venind dinspre scrierile sale, undele unei insomnii de proporții catastrofice, întinse peste veacuri, irizate de impulsuri sau pulsiuni neliniștite ale celui care strigă-n pustiul propriei ființe. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: De ce ține noaptea ta de insomnie 1000 de ani (pagina 29)? Vede poetul ce ești un nou milenarism, un nou ev mediu?

SAVU POPA: Trăim, azi, într-o societate, marcată de neliniște sau nesiguranță, de pierdere într-un real marasm identitar.  Fapt care poate fi sau nu, într-o oarecare măsură, premonitoriu pentru vremurile care vor veni. Un exercițiu de imaginație, pe care îl fac în preajma oricărui proiect creativ, presupune plasarea mea într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat; unde mă opresc, tăcut, resemnat, gata să observ noile forme de viață sau de creație, oamenii, atmosfera distopică sau utopică de atunci. Nu pot spune că am previziuni. Pot, doar anticipa. În ce măsură, însă, mă întreb, viitorul va arăta ca în scenariile descrise de Yuval Noah Harari, din cartea sa Homo Deus? Rămâne de văzut.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În cel de-al treilea volum ne spui că lumea în sine este o insomnie (pagina 63). Este aici vorba de hiperrealitate, de nebunie sau de dependența de tehnologie (fără pauză)? Apoi ce ne-ar putea da un somn bun, odihnitor și vindecător?

SAVU POPA: Lumea de astăzi planează într-o atmosferă insomniacă, din pricina stridenței sau a bruiajului informatic care o irită, o menține, uneori, într-o permanentă încordare și disperare. Însă, astăzi, într-o lume a ,,nativilor digitali” (o expresie pe care am auzit-o recent, îi aparține scriitorului american Marc Prensky), filonul insomniac poate deveni nociv, lipsindu-ne de o înțelegere sau de un echilibru dat de  faptele care contează.  Ceea ce observ, destul de frecvent, este că, într-o ,,civilizație a spectacolului” (Mario Vargas Llosa), dependența de tehnologie tinde să substituie realul sau religia, căci nu degeaba vorbea G. Steiner despre acele ,,substitute religioase”, care funcționează și astăzi.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Savu, ești din Ocna Sibiului. Ai și tu dorința de a locui în orașe mici, provinciale (ca la pagina 8, volumul 2) și ai simți și tu, cu adevărat, senzația dezlipirii (pagina 12) sau te simți închis și proiectezi în minte evadări și aventuri? 

SAVU POPA: Refugiul meu în acest oraș nu conține nicio urmă de claustrare. Dimpotrivă, datorită imaginației, transfigurez peisajul salin, deluros, care mă înconjoară armonios. Trăiesc într-un continuu schimb de energii. Locul natal îmi oferă energiile sale matriciale, originare, pe când eu încerc să îi ofer energiile mele creative. De la răscrucea aceasta energetică am o vedere de ansamblu asupra lumii de afară!

Laurențiu-Ciprian Tudor: Când spui Ocna Sibiului spui Nicolae Stoie, care, deși născut aici, are o lungă carieră literară brașoveană. Dacă am înțeles corect l-ai cunoscut. Ce tip de relație ai avut cu el? A fost prezent la începuturile tale?

SAVU POPA: Despre întâlnirea mea cu poetul și omul Nicolae Stoie aș putea scrie pagini întregi. Între noi a existat o prietenie statornică, iluminată, mai ales, de prezența sa, o prezență desprinsă dintr-un basm al înțelepciunii și al bucuriei serafice, dedicate existenței, naturii și poeziei. Dincolo de aceasta, însă, l-am considerat pe Nicolae Stoie, primul meu îndrumător în ale scrisului, ale cărui îndemnuri, sfaturi, opinii, mi-au luminat demersul scriptic și mi-au conturat direcția pe care aveam să pășesc mai departe în această aventură a imaginației. O spun, o repet, fără încurajările susținute și statornice ale domniei sale, nu aș fi avut curajul să continui să scriu, nicidecum să public vreodată ceva.  În încercarea de a rezuma portretul nu puținelor, dar esențialelor mele experiențe avute cu domnia sa, voi începe cu propria mea copilărie. Tatăl meu îl cunoștea bine, încă din copilăria sa, întrucât domnul Nicolae se născuse și crescuse în Ocna. Îmi amintesc un prim episod, eram foarte mic, domnul Nicolae, împreună cu soția, poeta Lăcrămioara, și cu fata lor, poeta Sânziana-Maria Stoie, care era apropiată de vârsta mea, au venit în vizită. De cum am aflat de vizita lor și în timp ce ei erau prezenți la noi în casă, eram cuprins de un soi de uimire admirativă, legată de faptul că dânsul era un poet și, iată, aveam prilejul să văd, în carne și oase, în casa mea, un poet, așa cum, doar vag auzisem de această meserie, de pe coperțile cărților care mi-au populat întreaga copilărie, apoi existența. Anii au trecut, ne întâlneam verile, la Ocna, dânsul, împreună cu familia, obișnuia să vină la baie, regulat. A fost primul căruia i-am cerut sfatul, arătându-i primele mele încercări. O mare împlinire am simțit în momentul în care, sub atenta sa supraveghere, mi-au apărut primele poeme sau încercări de a comenta texte literare, în paginile revistei brașovene, Astra. O bucurie care a fost dublată și de certitudinea că dânsul îmi oferise un suport al încurajării și perseverenței, cum, după aceea, mai rar am mai întâlnit sau dobândit. Rămâne în memoria și inima mea, ca o figură învăluită de o aură mitică, un portret veșnic viu, din care se desprind trăsături și calități literare, de-a dreptul epifanice.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cumva tot legat de loc, scrii mult despre singurătate. Ai versuri foarte faine despre ea. Este pentru tine o pedeapsă, un blestem sau o binecuvântare? De ce are ea colțurile îndoite (pagina 35, volumul al treilea)?

SAVU POPA: Singurătatea nu a fost și nu este pentru mine o formă deprimantă de recluziune sau protest îndreptat asupra societății, care nu m-ar înțelege sau în care nu aș reuși să mă fac înțeles. Cu toate acestea, pot spune că trăiesc, uneori, o formă dinamică de singurătate. În înțelesul în care, în acele momente, îmi adun și îmi canalizez gândurile, stările, sentimentele, fie în procesul scriptic, fie în cel al lecturii sau în cel al reflectării. Nu trăiesc o singurătate goală sau golită de vreun sens anume. Ea este veșnic vie, agitată, populată de proiecții sau fantasme insolite; adesea, înconjurat de ele, realizez un bilanț al energiilor, al vorbelor spuse sau gândite, al anumitor gesturi sau demersuri. Ea ,,are colțurile îndoite”, este normal, ca orice singurătate are nevoia unei apropieri de ceva sau de cineva, în momentul în care devine prea zgomotoasă. Mai are nevoie, din când în când, și de un exercițiu de îmblânzire!

Laurențiu-Ciprian Tudor: Tot legat de singurătate, mă gândesc că acea cameră fără prize (pe care o anunți, deja, în volumul doi, la pagina 47) nu e neapărat o cameră a singurătății, ci doar o decuplare de la conexiunile mijlocite de tehnică, o ieșire din realitatea virtuală și o rămânere în aici și acum, în realitatea palpabilă (deși nu vorbim de prezenteism și evadările minții rămân posibile). O cameră fără prize nu este o izolare, o închisoare, ci s-ar putea să fie, dimpotrivă, un spațiu al celei mai mari libertăți, un spațiu al imaginației desfășurate și pe orizontală și pe verticală. De ce pare, însă, o pedeapsă?

SAVU POPA: Nu aș spune, neapărat, o pedeapsă. O astfel de cameră este un spațiu limitat sau al limitelor impuse sau auto-impuse. O cameră fără prize, când am ales acest titlu, împreună cu editorul, m-a dus imediat cu gândul la un loc unde, dacă te afli, nu încerci, din prima, un sentiment al încarcerării. Mai degrabă, te vezi intrat într-o izolare care îți oferă prilejul unor mirări neliniștite sau a unor interogații cu privire la condiția ta în lumea de azi. Îmi oferă libertate, independență, o astfel de cameră, în măsura în care liniile ei de contur sau întâmplările petrecute aici pot fi părtașe lumii imaginației mele, lăsându-se, astfel, modelate, transfigurate de către aceasta. Îmi vine în minte minunata operă a scriitorului Dino Buzzati, Secretul pădurii bătrâne, a cărei idee simbolică mizează pe faptul că un spațiu aparent îmbătrânit, decrepit, șters, poate să realizeze, într-o simfonie de senzații sau trăiri, conexiuni miraculoase între frunze, animale, rădăcini sau păsări care-și descoperă un numitor comun într-un univers inefabil.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Să rămânem tot la singurătate. De ce în iubire, împreună suntem, de fapt, mult mai singuri (cum spui la pagina 15, volumul doi)? Este iubirea, în adevăr, o ipostază a singurătății, o singurătate în doi?  De ce cuplul pare, la tine, un oximoron (pagina 45, volumul trei)?

SAVU POPA: Latura oximoronică a unui cuplu crește, ca o rădăcină întunecată, în momentul în care, între cei doi dispare un anumit mod de a comunica, de a se înțelege unul pe celălalt. În acele momente, cuplul rezistă doar datorită ambalajului sau a unei suprafețe a aparențelor legate de conformism, rigiditate sau simulacru sentimental.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Spui că o certitudine e mai necesară uneori decât un pahar cu apă (pagina 35, volumul doi). Ei bine, ce ne facem că acum traversăm un timp în care fiecare se simte depozitarul unor mari certitudini și aproape nimeni nu mai are îndoieli și dileme. Sunt sigur că vezi că societatea se radicalizează din ce în ce și că, de pildă, rețele de socializare au devenit locuri de desfășurare ale urii. Când devine, după tine, certitudinea periculoasă și cum facem să revenim la înțelepciunea nuanței și la cultura dialogului?

SAVU POPA: Cultura dialogului, după cum bine ai spus, ar trebui să ne însoțească în permanență, mai ales atunci când zgomotul sau bruiajul tind să clatine din temelii orice formă sau predispoziție spre comunicare. În mod paradoxal, comunicăm astăzi prin intermediul unor moduri inedite, care îmbină atât realul sau virtualul, cât și culoare, sunetul sau ambianța. Cu toate acestea, pe fundalul acestui melanj lipsit uneori de nuanță sau formă, devine comunicarea o formă fără fond?

Laurențiu-Ciprian Tudor: După certitudini, ești atent la obsesii și spui foarte frumos că ele dorm iepurește. Care sunt, după tine, obsesiile vremurilor noastre și de unde vin ele? 

SAVU POPA: Singurătatea, un anumit hedonism supraestimat, stima de sine ca un bulgăre de gheață expus în lumina unui soare mult prea înșelător, o anumită fragilitate sau chiar fisură a sistemului de valori în care ai crezut până acum, teama de adevăr, toate acestea pot deveni, într-un anume înțeles, obsesii atunci când semnalele lor de continuitate par aproape stinse, bruiate.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Constat că tu nu prea scrii despre vise (le și numești atacuri de panică ale imaginației), dar dai un loc important amintirilor pe care le vezi ca pe niște monede prețioase (pagina 21, cartea a treia). Pentru ce? Sunt ele, de fapt, niște vise trăite? Apoi, ce amintiri ar împrumuta poetul și celorlalți?

SAVU POPA: Visele sunt pentru mine surse importante de inspirație. Îmi place să scriu despre ele, la fel de mult cum îmi place să le inventez, scriind. În ceea ce mă privește, așa cum spunea Joyce, ,,imaginația înseamnă amintire”, dar, totodată, prin intermediul visului, care este suflul imaginației mele, pot revizita momente din trecut. Amintirile pe care le-aș împrumuta celorlalți sunt cele legate de copilăria mea, de acele amintiri în care respectivii se oglindesc încă.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Omul de azi are, așa cum scrii tu, sângele împrăștiat în interior, iar realitatea lui pare, într-adevăr, concepută la un uriaș război de țesut. Vedem că lucrurile, de câțiva ani, se rostogolesc spre post-adevăr, spre post-uman, spre intolerantă corectitudine politică, dar pare că nu le putem opri rostogolirea. Totuși, ce poate face poetul? Care e rostul lui în acest război nevăzut? Că doar nu putem chiar doar să ne resemnăm și să dăm drumul hârtiilor pe apă (cum face poetul tău bătrân).

SAVU POPA: Rostul său este, în mod cert, acela al unui poeta vates, implicat ca actor sensibil, care se află în primul rând, gata să privească lumea printr-o lentilă insolită, ce pătrunde dincolo de straturile aparente și descoperă acele ,,epifanii ale realului” (Al. Mușina); apoi, acesta se dorește a fi implicat și ca actor social-politic, dar nu pe urmele analistului sau ale politologului, ci, cumva, să fie atent, să-și asume responsabilitatea cu privire la actele sale scrise, să aibă curaj, demnitate. Nu în ultimul rând, să-și apere adevărul (real sau ficțional) în care crede, cu toată ființa sa.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Da, soluția de a pune câte un pian la câte-o intersecție ca să scuturăm aerul somnanbul al respirațiilor noastre (și să tăiem liniștea noastră de igrasie) ar putea avea efecte, dar nu ne spui ce muzică ar cânta ele. Ce ar izvorî din ele?

SAVU POPA: Din ele ar ieși o pluralitate de game muzicale, imaginate, simțite, în funcție de sensibilitatea și caracterul fiecăruia. Mai mult decât atât, poate doar gânduri sau viziuni…

Laurențiu-Ciprian Tudor: E momentul să te întreb despre poezie. Impresia mea este că îți păstrezi o atitudine ambivertă cu privire la ea. De ce? E un fel de domolire a ei? Sau un fel de a ține o distanță a obiectivării? Ea (și scrisul) e fie scrâșnire din dinți, scrâșnire a oaselor sau autopsie pe viu, fie echilibristică, perfuzie, flacăra unei brichete sau un buton de dat realitatea la maxim. Deci, sunt poeții, în raport cu codul penal al realității, niște salvatori sau niște infractori?

SAVU POPA: ,,Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor”, asta spune Blaga. În mod indubitabil, poeții sunt poate printre primii arhitecți ai frumuseții lumii acesteia. O dată cu trecerea vremurilor, când timpul dădea semne că nu mai prea are răbdare, ca și astăzi, poeții încalcă codul penal al realității și fac acest lucru întocmaica pe o datorie de onoare a salvării sensibilității!

Laurențiu-Ciprian Tudor: Tot legat de poezie. De ce ai ales ca volumul cel mai recent să fie mai puțin ciorănesc, mai moale, mai multum in parvo și mai apropiat de ars bene dicendi?

SAVU POPA: În momentul în care am gândit structura volumului meu recent, am simțit nevoia unei altfel de transmiteri, dincolo de emoțiile, gândurile, obsesiile sau visele mele,  aceea a unui soi de respirație care să iasă curată, ușor parfumată, din plămânii paginii de hârtie. Apoi, a existat și există nevoia de concizie, de concentrare a textului, până la transparentizarea acestuia, în așa fel încât ideea să străbată, neliniștită sau senină, la suprafață, întocmai ca un zvâcnet sau un imbold senzitiv.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, poezia ta este construită pe un anume simț al transcendentului, ea este și a lui aici și acum, dar reușește să facă și saltul. Cum de ai ales să ai un anumit orizont metafizic și nu scrii (asemeni multora dintre colegii tăi de generație) nervos, ultracotidianist și închis într-un fel de psihism al subconștientului?

SAVU POPA: Am simțit că poezia sau poetul se află, după cum afirma și Novalis, într-un dialog fertil cu divinitatea; mai mult decât atât, ca să-l parafrazez pe  Novalis, în timpul creației, poetul se lasă dirijat de puterile divine. Dar, nu mi-am propus în niciun moment al scrierii să creez un orizont metafizic, la un nivel expozitiv, explicit. Poate că toate experiențele sau contactul meu cu realitatea, cu cei din jur sau cu natura, s-au desfășurat pe un fundal metafizic. Eu doar am scris sau trans-scris…

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de generație, cum de ai reușit să eviți, într-o mare măsură, găștile literare și să te păstrezi în relație cu grupări foarte diferite între ele? Cum vezi, de altfel, tot fragmentarismul și exclusivismele vieții noastre literare?

SAVU POPA: În primul rând, atitudinea mea a fost, este și va fi una de toleranță, respect și curiozitate față de ipostazele bogate ale textului scris. Nu pot spune că fac parte dintr-o grupare sau gașcă literară, anume. Îmi place să cooperez, să ofer respect, atunci când simt că primesc înapoi, să las loc de bine, dar, mai ales, să mă retrag atunci când simt că terenul este incert, cuprins de nisipuri mișcătoare; să nu las anumite energii neprielnice să-mi strice dispoziția scrisului.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ești laureat al mai multor concursuri literare și ai, deja, multe premii. Dincolo de nevoia ta tinerească de afirmare, însă, ce rost le acorzi?

SAVU POPA: Le acord rostul și importanța unor radiografii cât se poate de fidele care să reflecte starea scrisului meu dintr-o anumită perioadă. Totodată, toate aceste premii mă obligă la o perseverență și mai ,,turată”.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ești foarte prezent cu cronici în tot felul de reviste, fie ele tipărite, fie online. Ei bine, la ce mai sunt bune, azi, revistele literare (sunt destule voci care le contestă)? Apoi, mai crezi în critica literară? Se tot vorbește de criza criticii. Ce rost mai are ea când topurile de vânzări impun autori și cărți, iar fiecare grup (într-un inept și autosuficient ermetism) își impune (cu orice preț) propriile nume?

SAVU POPA: După fiecare volum tipărit, am cunoscut posibile interpretări/receptări, venite atât din partea criticilor, cât și a cititorilor. De aceea, m-am situat între entuziasm și perseverență. Am fost siderat că, în urma interpretărilor textelor mele, au fost scoase la suprafață nuanțe sau semnificații nebănuite, uneori, pentru mine însumi. Am avut, desigur, entuziasmul în urma lecturii unor cronici sau simple păreri care să-mi certifice faptul că ceea ce am scris nu a venit într-un moment de euforie iluzorie; dar, totodată, m-am ghidat și după ideea că scrisul înseamnă un travaliu ,,proiectiv”, până la urmă, vorba lui Gadamer, care, în cazul de față, poate fi o încercare de a dezvălui propriul sine, în relația cu celălalt (cititor sau critic). Țin, pe această cale, să le mulțumesc tuturor criticilor care au consonat cu ceea ce am scris, care au intuit ceea ce am încercat să spun sau să transmit.

Laurențiu-Ciprian Tudor: De curând ai devenit doctor în litere. Te rog să povestești puțin despre experiența asta și despre ce ai dorit să demonstrezi cu teza ta. Ce ne înveți?

SAVU POPA: În luna septembrie, mi-am susținut doctoratul cu o teză despre poezia unor reprezentanți de bază ai generației ’80 de la noi: Matei Vișniec, Nichita Danilov, Ion Mureșan și Aurel Pantea. Pornind de la imaginea unei lumi arlechinade (ultimul termen împrumutându-l din opera lui Danilov), am vorbit, utilizând câteva metode hermeneutice, despre relația dintre suprafața textelor acestora, bazate pe o radiografiere a cotidianului, a normalității duse, uneori, până la limita derizoriului sau a banalului, și adâncimea acestor texte, bogată în semnificații care vizează inaparentul, bizarul, oniricul, histrionicul,  spectacularul memoriei, dimensiunea ontologică a realității sau apropierea tot mai pregnantă de vid sau neant. Desigur, majoritatea poeților acestei generații au mizat pe o cartografiere exactă a realului, delimitându-se, în cele mai multe cazuri, de sondarea, marcată uneori de incertitudine, a acestor zone bogate în semnificații sau simboluri amintite mai sus. De aceea, i-am și ales pe acești poeți, tocmai datorită sensibilității lor orfice, dar și ontologice, într-o oarecare măsură. Lucrarea mi-a fost coordonată de domnul profesor dr. Dorin Ștefănescu, eseist și hermeneut cunoscut, care, mai mult decât îndrumare și atenție migăloasă acordată textului meu, mi-a oferit un sprijin moral, extrem de valoros, ghidându-mă în direcția pătrunderii unor zone ale textului, încărcate de frumusețe inefabilă, dar și de simțire umană, cât se poate de vie. A fost o experiență atât formativă, cât și introspectivă. Am învățat cum cercetarea îți lărgește orizontul de cunoaștere, în spiritul unei bucurii unice și irepetabile, cred eu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cred că ar fi fain să încheiem cu Sibiul, așa cum am început. Și aici activează diferite grupuri și sunt câteva nume notabile. Ne faci o mică hartă? Știu, de pildă, că ești apropiat de generosul profesor și scriitor Radu Vancu.

SAVU POPA: Nume notabile ale Sibiului literar, cu care am intrat în dialog, sunt o grămadă. Îi amintesc doar pe cei care mi-au urmărit scrisul și mi-au fost alături, cum ar fi: profesorii Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Mirela Ocinic, Ion Dur, Silviu Guga sau Gabriel Hasmațuchi. În facultate, am fost implicat în cenaclul Zona nouă, la care participau foarte mulți poeți tineri, pe atunci în formare, dar care, astăzi, au confirmat pe deplin, cu volume de poezie sau proză care atestă o certă valoare. Radu, m-a ajutat mult să înțeleg mecanismul textului, să evit redundanța verbală, care înlocuiește, în mod neadecvat, imaginația și autenticitatea. Să am încredere în propriile narațiuni care își așteaptă soarta de hârtie.