O rețea nevăzută care subtilizează și care acaparează stări așezate în lumini din ce în ce mai diluate sau mai concentrate, în zone blurate sau foarte bine vizitate de claritate și de toate tonurile ei sunt toate încăperile pe care le face vizibile și le distribuie uneori poezia în corp, în corpul celui care percepe, care simte touch-ul impus de această întâlnire. Rețeaua aceasta se extinde cu tot cu stările necesare cuprinderilor definitive în structurile concepute și crescute ca extinderi permanente, ca acaparări continue și fără posibilități induse pentru oprirea, pentru stagnarea acestor creșteri ale acestor dispersii care provoacă și după aceea cuceresc și își adaugă ce au cucerit. Poezia lucrează în cadrul acestei rețele și implică și impune întreaga rezervă de cuvinte ce poate fi mobilizată pentru a susține, pentru a crește și a desăvârși acest sistem, această rețea decisă să își întindă și să își asimileze structurile oricărui teritoriu viu ce îi poate alimenta mai departe creșterea cu resursele necesare.

   Ruxandra Novac impune un model de rețea poetică intensă, una foarte bine structurată, una în care nodurile se alcătuiesc încet și sigur creându-și un model de legături cât mai indestructibile și cât mai greu de destructurat posibil. Cuvintele alese din această rețea cresc unul din altul, se cresc unul pe altul firesc și silențios adăugând acestor creșteri un halou colorat permanent în cele mai puțin obișnuite culori cu privirea, cu lumina, în cele mai disponibile nuanțe pentru a se așeza în contraste care să poată izbi în momentul întâlnirii cu privirea care le caută înțelegerea. Cuvintele încurajează astfel, mai departe, pătrunderea sigură, așezarea stabilă și greu de îndepărtat după aceea. Acest sofisticat proces impune dislocări masive de senzori și de inervări ale lor creând un model unic de vibe, de interiorizare intensă a unui zgomot necunoscut și nerecunoscut până acum, până la această întâlnire dintre poezie și corp.

… Durerea fizică ajută. Am învățat că trebuie să provoci durerea undeva ca să o anulezi în altă parte. Ca un fel de vopsea neagră care se scurge dintr-un punct în altul…

   Alwarda are în structura ei, în această rețea de cuvinte mute, imagini așezate nefiresc peste datele peisajului pe care îl arată, pe care îl face vizibil făcând în așa fel să se vadă toate nepotrivirile ignorate de priviri până atunci, iar aceste discrepanțe induc stările de rătăcire subînțelese, de necunoaștere a lumii în care au fost așezate și pe care au locuit-o până acum. Toate acestea impun și presupun un nou început, căutarea de noi repere pe noile teritorii, repere care ar putea reașeza lumea în tiparele bune din care a ieșit, din care au scos-o zdruncinăturile ignorate de cei ce le-au provocat și le-au lăsat să își amplifice zbaterile.

Am vrut să văd frumusețea lumii, am văzut reziduurile ei ascunse pe autostrăzile negre, tăind harta ca în vise. Oprindu-se în punctele roșii, unde se întâmplă lucrurile dubioase, care te fac să înnebunești…

   Culorile decorului sunt intense și obsedante, grispetrol-ul acaparează și domină impunându-și nuanțele care melancolizează și impun absența (pre)simțită tardiv a timpului, ajustând tot timpul o rătăcire continuă între stările de nocturn și diurn, între ce și cum mai poate vremea să spună despre vremuri, sau despre aspectele lor ce de obicei erau împărțite și asumate de curgerile bine contolate de memoria imediată, de datele ei impuse, date care acum dispar și se pierd fără ca acest proces să mai poată fi perceput și înțeles.

Din curenții de adâncime. Din orpha și din unghiul mort. Din alwarda, partea noastră fragilă și puternică. Din părul tras în debris. Din pielea arsă. Din tot ce e ascuns. Din tăieturi închise pe corp care arată că uneori am avut nevoie de o structură, albă acoperită cu negru…

   Poezia din Alwarda comunică tot timpul, spune în permanență și impune urmărirea acestor stări care se așază continuu în privirea și în simțurile disponibilizate de ea pentru a ușura și pentru a-i construi un suport acestui contact ajutat de rețeaua densă de aici să poată să aibă loc pentru a-i arăta, pentru a-i descrie și a-i memora structura împreună cu toate acaparările ei. Poezia din Alwarda este

Un desen din gaze de eșapament, din oxizi, din firele lunii în noaptea orașului, o fată melancolică…,

este un drog care lucrează continuu, care nu își oprește efectele și care le amplifică discret, dar tot timpul, facilitând astfel o desfășurare continuă de flash-uri ce scot la iveală imagini ce nu puteau fi văzute și cunoscute până acum. Ruxandra Novac ne-a introdus și ne-a așezat într-un univers care și-a construit o rețea foarte bine alcătuită, foarte bine structurată și foarte încărcată cu programe de extindere și de impunere permanentă a stărilor poeziei gândită, modelată și scrisă de ea.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.