„Spre deosebire de dictatura lui Hitler și cea a lui Mussolini, dictatura lui Antonescu nu se baza pe ideologie sau pe un partid de mase. Programul lui Antonescu era simplu: ordine înlăuntrul României și securitatea frontierelor ei”[1]Propaganda oficială a jucat un rol foarte important în prezentarea lui Ion Antonescu și a regimului său în culori cât mai favorabile, chiar dacă după nici un an și jumătate de la instaurarea ei, știrile de pe front, chiar și cenzurate, deveneau din ce în ce mai îngrijorătoare, totul culminând cu dezastrul militar de la Stalingrad (19 noiembrie 1942-31 ianuarie 1943) care avea să implice și dezintegreze două armate românești și care nu mai avea cum să fie negat, având în vedere amploarea lui umană (155.000 morți, răniți sau dispăruți, prizonieri de război). În structura guvernamentală a continuat să funcționeze, după model nazist, Ministerul Propagandei și Presei (adică al cenzurării ei), înființat încă din 1938, în timpul dictaturii carliste, care trebuia să susțină moralul populației dar și al trupelor de pe front și care a desfășurat o activitate susținută, având în vedere că Antonescu nu putea să se bazeze pe filiale de partid ci numai pe armată (sau o parte a ei, căci nu toți generalii l-au înghițit, el fiind departe de a avea autoritatea de necontestat a lui Francisco Franco).

Regimul generalului Antonescu a fost studiat și a prezentat interes pentru cercetătorii prahoveni mai ales prin prisma faptului că în această perioadă județul a fost intens bombardat de aviația anglo-americană, suferind pierderi considerabile însă aceste bombardamente au avut loc începând cu 1 august 1943[2], perioada dintre februarie 1941 și sfârșitul lui 1943 fiind una de relativă acalmie. Cum s-a trăit în această perioadă, care au fost resorturile regimului și cum a încercat să capteze entuziasmul popular, care odată ce Bucovina de nord și Basarabia au fost eliberate a început destul de rapid să se disipeze, pe măsură ce militarii români înaintau în Uniunea Sovietică?

În arhive se păstrează o intensă corespondență legată de propaganda antonesciană[3]. După un an de la venirea la putere, Guvernul prezidat de Antonescu publica, în plin război, o broșură în care erau prezentate realizările sale, una din obsesiile fiecărui guvern românesc care, mereu sunt  incomparabile față de cele ale predecesorului. La început, cu majuscule, era publicată și înălțarea în grad a lui Antonescu, devenit mareșal, de către regele Mihai I, care să nu uităm, de jure era conducătorul statului „pentru servicii aduse patriei și tronului pe câmpul de bătaie în conducerea războiului nostru pentru desrobirea hotarelor de răsărit”[4]. Antonescu este surprins în timp ce vizita frontul de la Odessa, care a produs atât de multe pierderi militare Armatei Române (80.000 de militari morți, răniți, dispăruți). Fiecare minister își prezenta succint (totuși) bilanțurile de etapă. Ministerul de Interne ar fi promovat funcționarii de carieră iar 82 de pretori, 697 de notari[5] și 2800 de funcționari din ținuturile cedate în anul 1940 ar fi fost integrați în administrațiile românești (inclusiv în Prahova, cum am văzut, cu subprefectul cinstit Martirie Marcoci). Ministerul de Interne care avea atribuții si în dezvoltarea teritoriala (cam cum are acum Min. Dezvoltării Regionale) oferise suma de 1,5 miliarde de lei pentru diverse lucrări edilitare. Si Ministerul Culturii Naționale a fost implicat în operațiunile de acomodare a învățătorilor, preoților și profesorilor care s-au refugiat în România în vara anului 1940.  Suma de 200 milioane de lei a fost acordată universităților, pentru a se reface clădirile lor care fuseseră afectate de cutremurul din 10 noiembrie 1940. De asemenea, se menționează aplicarea principiului românizării educației, reformă care ar fi trebuit să îi confere o menire potrivită realității românești, să răspundă „nevoilor practice ale vieții și chemărilor tineretului nostru”, eufemism ce încerca să poleiască realitatea antisemită, prin care profesorii și studenții cu origini evreiești au fost înlăturați. O pagină era acordată și activității caritabile întreprinsă de soția mareșalului, Maria Antonescu, surprinsă într-o fotografie în timp ce vizita alături de un grup de asistente medicale un spital de campanie. Ea prezida Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, care venea în sprijinul răniților dar și a persoanelor defavorizate (ar fi fost oferite 146.413 mese gratuite, 103.834 cu preț redus dar și 14 milioane de lei, care au fost distribuite familiilor care aveau bărbați mobilizați în Armată). Ministerul Propagandei și Presei se mândrea că începuse tipărirea ziarului „Cuvântul Generalului către săteni” prin care se contribuia la difuzarea cultului personalității lui Antonescu în mediu rural, care oferea Armatei marea majoritate a recruților. Ministerul mai contabiliza publicarea ziarelor „Soldatul” (care avea ediții în limba germană și italiană) „Basarabia”și „Transnistria”. Una dintre principalele realizări ale regimului, cu care se mândrea propagandistic, era reîntoarcerea reginei-mamă Elena, în România „Florile și uralele care-au întâmpinat întoarcerea printre noi a M.A. Regina Mamă Elena, au fost dovezile recunoștinței față de martiriul ei și față de nobila ei suferință. Și au mai reprezentat ceva: o neclintită încredere în viitor și în legile implacabile ale dreptății”. Ziarul și tipografia Universul, bucurându-se de eliminarea concurenței ziarelor de la Sărindari (Adevărul și Dimineața) dar și ale celor pro-legionare, tipărea versiunea scurtă, populară, pentru mase a broșurii. Prahova primea și un pachet cu manifeste despre realizările guvernării Mareșalului, manifeste care erau compunse din doua parti care trebuiau lipite una lângă alta. Ele erau destinate Prefecturii (500 exemplare), primăriei de municipiu (2000), orașelor nereședință (350), preturilor (275) dar majoritatea ajungeau la sate (2400). În același efort propagandistic trebuie încadrată și publicarea volumului “Pe marginea prapăstiei. 21-23 ianuarie 1941”[6](două volume) prin care Antonescu plasa întreaga vină a dezastroasei guvernări duale, care culminase cu tulburările din ianuarie 1941, asupra lui Horia Sima și legionarilor săi. Guvernul trimitea Prefecturii Prahova un număr de 35 de exemplare tipărite pe hârtie velină (de lux) și alte 310 exemplare tipărite pe hârtie mai de proastă calitate, însă acestea nu erau gratuite, cum am putea fi tentați să credem, ci costau 72.500 de lei. Evident că prefectul militar executa ordinul, virând banii în contul indicat și aceasta în ciuda nenumăratelor oferte de abonamente de ziare sau participări la concerte pe care le refuza tocmai din lipsă de bani. Antonescu țintea și masele mai largi ale populației așa că a ordonat tipărirea unei ediții populare, un rezumat, probabil sub forma unei broșuri. 3000 de exemplare ajungeau și în Prahova.

Autoritățile prahovene comandau contracost, în septembrie 1941, la Imprimeriile Naționale trei tipuri de seturi a zece lozinici 1. pentru școală și biserică 2. pentru armată și 3. „lozinici pentru i(n)telectuali”. Fiecare set avea zece pozinici si costa 25 de lei. Administrația județeană sau locală trebuiau să chite costurile. Prefectura Prahova nu se zgârcea și comanda 187 serii din toate cele trei, cam cate comune erau în județ, să ajungă tuturor. În aprilie 1941 se primeau 500 de portrete cu Ion Antonescu pentru a fi distribuie preturilor si primăriilor din județ. Ion Antonescu nu era un orator grozav, in fond era militar și era obișnuit să comande (toata viața lui asta a făcut) în schimb, mâna lui dreapta, fostul avocat Mihai Antonescu[7] suplinea carentele generalului, iubind să țină discursuri și pe fondul absenței generalului care era pe front. Și unde aveau ele impact mai mare decât la radio? Aceste cuvântări au fost copiate și publicate sub forma unor broșuri și pentru că în 1941 nu multă lume deținea un aparat de radio (iar numărul lor în mediul rural era și mai mic). Titlurile celor patru broșuri sunt relevante pentru  ceea ce încercau să transmită „Războiul Sfânt” (rostită cu ocazia intrării țării în războiul antisovietic, la 22 iunie 1941), „Închinare Eroilor Desrobitori”, „Ziua Biruinței” (cuvântare cu ocazia eliberării orașelor Chișinău și Cernăuți, la 19 iulie 1941) și „Basarabia se răzbună”. Ele au fost distribuite gratuit în județ prin intermediul preturilor. Retorica războinică a lui Mihai Antonescu este edificatoare in multe privințe, o retorică pompoasă, care venea din partea cuiva care habar nu avea despre linia frontului „Azi, voința și lupta, religia și biologia, dreptatea imanentă și îndârjirea de a câștiga, acestea singure califică și descalifică popoarele”. Românii aveau nevoie de „fiorul sfânt al luptei, de chemarea sentimentelor și a vetrelor pustiite, de întrupare într-o religie nouă” Dar și cuvinte care ascundeau intenții mult mai precise „Români, războiul acesta este o tragică dar măreață purificare națională”. Folosirea termenului de purificare a fost mereu preferată de cei care erau gata să ucidă dar preferau să folosească alte cuvinte.

[1] Dennis Deletant în Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu si regimul său 1940-1944, Editura Humanitas, București, 2008, pag. 83.

[2] Cel american din 12 iunie 1942 fiind modest atât în  ceea ce privește alocarea forțelor aeriene  – doar 12 aparate B-24 care au plecat de lângă Cairo cât și în ceea ce privește pagubele materiale, infime față de ceea ce urma.

[3] Toate informațiile punctuale provin din SJAN Prahova, Fond Prefectura Prahova, dosar 71 “reviste si ziare”.

[4] De aceea nici nu se poate vorbi despre o lovitură de stat la 23 august 1944. Pur și simplu șeful statului (nu Conducătorul lui) demitea un premier și îl înlocuia cu altul.

[5] Actualii secretari generali ai primăriilor.

[6] Publicat sub egida Președinției Consiliului de Miniștri, având drept motto un citat înălțător, previzibil, dintr-o cuvântare a lui Ion Antonescu.

[7] Mihai Antonescu a urmat cursurile Facultății de Drept din București in perioada  1922-26, obținând aici si un doctorat. Ulterior a devenit asistent universitar dar a practicat și avocatura. În aceasta postură, în 1938 l-a aparat pe Antonescu într-un proces de bigamie, montat de regimul carlist al cărui oponent declarat era generalul, devenind prieteni și colaboratorul său apropiat. Avea să fie vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, președinte ad-interim al C.M. cât timp Antonescu era pe front dar și ministru de externe. Avea să fie împușcat alături de Mareșalul Antonescu la 1 iunie 1946 la Jilava.   

CODRUȚ CONSTANTINESCU este istoric și scriitor. Volume publicate: Studii irlandeze (Institutul European, Iași, 2006) Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare cu Mirel Bănică, Polirom, Iași, 2007) Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control și propagandă  (Vremea, București, 2013) Viața și moartea în Gulag (Vremea, București, 2015) Epistolar genevez (Vremea-2016) Pe urmele celților. Peripeții și istorii irlandeze și scoțiene (Vremea, București, 2017) Pedalând prin viață.  Jurnalul unui biciclist de cursă lungă (Vremea, București, 2018), “Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari” (Ploiești, 2019).