Corpul umblă să își găsească cuvintele și să își spună povestea, umblă să își încerce alcătuirea unor definiri, ale unor definiții care pot să încapă toate sub învelișul pielii lui, iar poezia ce le conține în toate formele lor care se pot spune duce mai departe aceste mesaje așezându-le în multele ecouri ce tot rostogolesc și repetă în întregime și multiplicate aceste preumblări, căutări și rătăciri ale lor. De-a lungul acestei călătorii se întâlnesc tremurul cu spasmele ce se conțin, toate care pot să încapă în întrebări, în curiozitățile care se nasc și se amplifică continuu și în toate simțurile ce mai pot să încapă în ființa special gonflată pentru a le putea cuprinde și adăposti în corpul acesta nou, corp ce caută să se facă înțeles și cunoscut.

   Diana Geacăr ordonează toate aceste stări în cuvinte, în poezia ei, le (cu)prinde în agrafele textului și le adaugă imagini, iar toată această însoțire propune ca mai departe vizionarea să aibă loc în totalitate, fără (între)ruperi și fără adăugiri. Totul este și se întâmplă aici și acum, un aici și un acum extinse de intensitățile trăirilor expuse și ele și consecințele vor veni și vor fi așezate direct ca un ghem de semne ce vor rămâne definitiv pe corpul care le va înțelege și care le va accepta toate implicările care au condus la desfășurările care au condus la această grefă adâncă, grefă ce se va muta într-o perenă mărturie despre rătăcirile impuse și aduse cu ele în apropierea minții sale dispuse să le primească și să le caute înțelesul, alăturările, stările.

A doua zi nu m-am putut mișca.

Adică am ieșit din casă, am ajuns la job,

dar în corpul meu nu era nimeni.

Nu am permis nimănui să mă privească în ochi…

   Frumusețea bărbatului căsătorit are în cuvintele ei istoriile acestor neobosite și fără capăt rătăciri, ale acestei continue umblări printre simțurile și senzațiile nopților și ale zilelor dispuse să se inerveze, să își miște fibrele moi în așa fel ca în urma acestor mișcări să răzbată cel puțin un sunet sau un zgomot lung ce va potrivi și el așezarea care ajută la formarea corpului ce tot crește astfel și care își tot caută fragmentele bune să îi îmbrace scheletul cu toate neliniștile și oboselile care se pot și ele adăuga și amplifica odată cu fiecare pas făcut și care a putut să lase o urmă, un reper ce îl va ajuta la facerea celorlalți, ai celor care urmează și care vor definitiva oarecum această călătorie și va face cât mai vizibile epuizările aduse de momentele ei.

Corpul meu stă încordat toată ședința,

așteptând ca vorbele mele,

ridicate în aer, să se prăbușească,

dacă nu va astupa

cineva scorbura din tavan cu o cârpă.

Trebuie să am grijă să nu fac pauze…

   Visul își face loc, se insinuează în fiecare pliu disponibil al corpului rătăcit în tăcerile, în adâncimile și în neajunsurile nopții, și alimentează cu sursele cuvintelor lui stările nocturne ce se revarsă mai departe în cuvintele poeziei, în firescul tacit ce începe să se simtă și să se impună propunând trăiri și ascultări inedite, noi și unice de-a lungul acestei stări de rătăcire continuă și continuată în text și în toate argumentele care se disponibilizează în fiecare alură a lui. Mai departe cuvintele se așază în oglinzi, iar fiecare răsfrângere a lor se mută în holograme care cuprind în ele mesaje, mișcări și gesturi care caută și ele desăvârșirea și încorporarea fiecărei trăiri a fiecărei secvențe care a fost ruptă din tot acest aranjament cinematografic, continuu mișcător și în căutare de happy end.

O picătură de apă se desprinde

de pe tocul scorojit al ferestrei,

se rostogolește pe frunze,

spală noroiul din scorburi, eliberează

secretele…

   Diana Geacăr lasă să se facă vizibile micile urme ale arsurilor ce i-au atins corpul, ce i-au însemnat epiderma cu desăvârșitele și profundele lor dureri și astfel pot fi urmărite și înțelese zvonurile calmării ce își face auzite tânguirile refacerii, ale readucerii corpului în convalescența dinaintea liniștirii, a vindecării. Imaginile se adună și ele lângă sau în cuvinte pentru a desăvârși procesul și pentru a așeza durata lui între limitele care îi pot demarca formele și mai departe deformările încăpute în ele.

E o imagine care se tot repetă

de câte ori încerc să mă odihnesc după-amiaza:

corpul meu se lovește tot mai repede

de pereții unei case. Stânga, dreapta,

stânga, dreapta. Niciodată nu cade.

Pentru că pereții sunt vii. Pereții

își pasează unul altuia

greutatea.

   Suntem plimbați pe mai multe etaje de cuvintele acestei cărți, etaje cu zone între ele care ar trebui să încurajeze odihna, tragerea sufletului și continuarea urcușului sau a coborâșului, dar intensitatea cuvintelor și starea continuă de rătăcire nu lasă loc de ajuns pentru toate aceste căderi, pentru înmuieri și delăsări. Rătăcirile din Frumusețea bărbatului căsătorit sunt continue și asigură o mișcare permanentă de perpetuare a căutărilor care pot să edifice foloasele, înțelegerile și toate așezările lor în imagini.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.