Fragment

— În orice caz, Habib, de îndată ce a cumpărat Le Tchadien, transformat de-⁠acum, graţie neonului, în café-⁠bar-⁠dancing, a fost cel care a avut ideea să învioreze atmosfera cam posacă a locului – lucru care se vedea cu precădere pe terasă, pe malul pustiit al râului Camerun, faţă în faţă cu cerul uriaş, care părea că a fost croit pe măsura nu ştiu cărei lighioane preistorice – cel care a avut, deci, ideea, să învioreze această atmosferă cam nostalgică printr-⁠o prezenţă feminină. Le-⁠a împărtăşit clienţilor intenţia cu multă vreme înainte, şi o repeta de fiecare dată când se aşeza la câte o masă, făcându-⁠şi vânt cu acel evantai publicitar de care nu se despărţea nicicând şi care părea teribil de frivol în mâna lui enormă – se aşeza, ne bătea pe umăr, vrând parcă să ne îmbărbăteze, să ne ajute să mai îndurăm niţel – avea grijă de noi – avea să aducă pe cineva – făcea parte din planul lui de reorganizare – nu o paraşută, să vă fie limpede – pur şi simplu o persoană amabilă – îşi dădea perfect seama că băieţii, mai ales cei care bat cinci sute de kilometri ca să fugă de pustietate, sunt sătui să-⁠şi toarne de unii singuri whisky pe gât, au nevoie de companie. Se ridica anevoie şi se ducea să-⁠şi turuie balivernele la altă masă. Trebuie spus că a izbutit destul de bine să creeze o atmosferă de curiozitate şi de aşteptare – lumea se întreba, cu un strop de ironie şi cu un pic de milă, ce fel de fată se va lăsa oare ademenită – şi sunt convins că s-⁠au găsit printre noi câţiva amărâţi – cum vedeţi, nu vă ascund nimic – care, în cotloanele pe unde se aflau, începuseră să viseze la ea în taină. Şi uite-⁠aşa, Minna devenise subiect de conversaţie în cele mai îndepărtate unghere din Ciad, cu mult înainte să apară, şi răgazul de care a avut nevoie ca să se întru­peze în sfârşit le-⁠a îngăduit unora dintre noi să constate o dată în plus că anii de izolare prin hăţişuri n-⁠au cum să înăbuşe nădejdile tenace şi că o postaţă de o sută de hectare, în plin anotimp ploios, e mai uşor de desţelenit decât anumite colţuri obscure din imaginaţia noastră. Aşa încât, atunci când într-⁠o bună zi a coborât din avion, cu beretă, valiză, ciorapi de nailon, cu un corp amplu, impresionant şi o faţă destul de banală, cu excepţia unei anume expresii neliniştite, lesne de înţeles în condiţiile date, se poate spune că era într-⁠adevăr aşteptată. Habib trimisese o scrisoare în Tunis, unui prieten care avea un local de noapte unde Minna îşi făcea pe vremea aceea numărul de striptease. Îi explicase exact ce voia: o fată ţeapănă, cu tot ce-⁠i trebuie pus acolo unde trebuie, de preferinţă blondă, care să se poată ocupa de bar, să mai facă şi pe dizeuza, dar mai cu seamă să fie drăguţă cu clienţii – da, înainte de orice avea nevoie de o tipă ascultătoare – n-⁠avea chef de belele, asta era cel mai important. Nu voia să fie curvă – nu s-⁠ar fi potrivit cu stilul casei – ci, pur şi simplu, o fată în stare să-⁠i facă pe plac câte unui client pe care el, Habib, i l-⁠ar recomanda în mod deosebit. În Tunis, patronul locandei remarcase probabil că Minna era blondă, şi-⁠a amintit poate că era nemţoaică şi că actele ei nu erau în regulă, ceea ce reprezenta desigur o garanţie de docilitate, aşa încât i-⁠a transmis propunerea.

„Şi aţi acceptat aşa, numaidecât?“

Cel care i-⁠a pus această întrebare a fost căpitanul Schölscher, în timpul anchetei care viza dispariţia domnilor Habib şi de Vries, precum şi dezvăluirile privind activităţile pline de interes pe care aceştia le desfăşurau. O chemase pe Minna la el în birou, ca să-⁠şi facă o părere despre acuzaţiile foarte ţintite pe care Orsini le făcuse la adresa ei. Ancheta era condusă de poliţie, dar şi militarii erau preocupaţi, de ceva vreme, de apariţia la frontiera libiană a celor dintâi bande de fellaghas¹ înarmate până-⁠n dinţi, iar ramificaţiile pe care afacerea lui Habib le-⁠ar fi putut avea în Tunis şi în alte părţi păreau să le stârnească o binemeritată atenţie. Puţini oameni cunoşteau zonele de graniţă mai bine ca Schölscher, care străbătuse timp de cincisprezece ani deşertul în fruntea companiilor mehariste² sahariene, din Zinder şi din Ciad până în munţii Tibesti, şi pe care toate triburile nomade veneau să le salute din depărtare, atunci când se înălţau la orizont trâmbele de nisip stârnite de cămilele lor. De un an încoace și pentru întâia oară în cariera lui, ocupa un post aproape sedentar, fiind chemat în calitate de consilier special de către guvernatorul Ciadului, îngrijorat de fluxul clandestin de arme care părea să se năpustească asupra întregului teritoriu, până în adâncurile pădurii. Minna ajunsese în biroul comandantului încadrată de doi tiraliori, complet întoarsă pe dos din pricina interogatoriului pe care îl îndurase la secția de poliție, convinsă că avea să fie expulzată din acest colț de lume de care părea că se legase ciudat de mult.

„Mă simt bine, aici, pricepeți?“ îi strigase ea lui Schölscher, între două hohote de plâns, cu accentul ăla nemțesc care te făcea să strângi din dinți fără să vrei. Dimineața, când deschid fereastra și văd miile de păsări stând pe bancurile de nisip ale râului Logone, sunt fericită. Nu-⁠mi doresc nimic altceva… Mă simt bine aici și-⁠apoi, unde altundeva m-⁠aș putea duce?

Deși Schölscher nu era dintre aceia care să se piardă în meditații ironice văzând necazul oamenilor, oricare ar fi fost acesta, acum nu și-⁠a putut înăbuși un gând hazliu: era prima oară, în îndelunga lui experiență, când cineva asimila o eventuală interdicție de sejur în A.E.F.cu o alungare din paradisul terestru. Desigur, asta implica existența unui trecut… nu foarte fericit – așa încât comandantul a vrut să se arate mai degrabă milostiv, și nimic mai mult. S-⁠a lămurit numaidecât că Minna nu știuse nimic despre activitățile secrete ale angajatorului ei, căruia îi slujise doar ca element de recuzită, ca iluzie optică, precum, de altfel, tot restul splendidei instalații de la Le Tchadien, cu cei doi palmieri pitici așezați în ghivece pe terasă, negoțul cu limonadă, pick-⁠upul, discurile zgâriate și puținele cupluri care se aventurau seara pe pista de dans. I-⁠a comandat cafea și un sandvici – fusese smulsă din așternuturi la ora cinci dimineața – și nu i-⁠a mai pus întrebări, dar ea a continuat să se explice, cu privirea înspăimântată și fața boțită, deopotrivă umilă și vehementă, ridicând uneori vocea până în pragul țipătului în dorința pătimașă de a fi crezută pe cuvânt. Poate că deslușise în privirea lui Schölscher o sensibilitate pe care n-⁠o întâlnise, probabil, în căutătura multor bărbați, iar ea avea nevoie de afecțiune. Ținea morțiș să spună tot ce știa, a insistat ea, n-⁠avea nimic să-⁠și reproșeze și nu voia să mai atârne deasupra ei nici o bănuială. Înțelegea prea bine că putea trezi suspiciuni. Te puteai întreba, într-⁠adevăr, cum de nimerise tocmai în Ciad, ea, o nemțoaică, având și niște acte care nu erau tocmai în regulă… Dar de-⁠aici și până la a o acuza că a ajutat niște traficanți de arme și că a abuzat de ospitalitatea cu care fusese întâmpinată la Fort Lamy, într-⁠o vreme când nu avea nici un adăpost… Buzele au început să-⁠i tremure, și lacrimile i-⁠au podidit iar obrajii. Schölscher s-⁠a aplecat și i-⁠a pus blând mâna pe umăr.

„Zău, nu vă acuză nimeni. Spuneți-⁠mi doar de ce ați venit în Ciad și cum l-⁠ați cunoscut pe Habib.“

Și-⁠a ridicat fața, cu nasul în batistă și l-⁠a privit lung pe coman­­dant, cu o atenție șovăielnică, de parcă ar fi vrut să hotărască dacă putea să-⁠i facă o astfel de mărturisire. Venise în Ciad, i-⁠a explicat ea, pentru că nu mai putea răbda – avea o nespusă nevoie de căldură –, dar și pentru că iubea animalele. Vai, înțelegea prea bine cât de puțin convingătoare putea fi o asemenea explicație, dar n-⁠avea încotro: acesta era adevărul. Schölscher nu și-⁠a arătat nici surprinderea, nici neîncrederea. Nu era nimic uimitor în faptul că o ființă umană avea nevoie de căldură și de prietenie. Probabil însă că biata femeie fusese în ultimul hal de dărâmată dacă se mulțumise cu căldura pământului african și cu prietenia vreunei lighioane domesticite – fără să viseze și la altceva decât la miracolul marilor turme de elefanți care puteau uneori fi văzute în zare. Găsea aici o dovadă de smerenie față de care nu avea cum să nu se arate sensibil. A socotit-⁠o cu desăvârșire lipsită de apărare, mai rătăcită pe aceste pământuri decât toți ceilalți nomazi pe care avusese prilejul să-⁠i întâlnească.

„Și Habib?“

Ei bine, era dispusă să dea explicații și în privința lui. Dar, ca să fie cât mai lămuritoare, se cuvenea să se întoarcă în urmă cu câțiva ani. Părinții îi fuseseră uciși într-⁠un bombardament asupra Berlinului, pe când avea șaisprezece ani, și se dusese să locuiască la un unchi pe care familia nu-⁠l frecventase. Totuşi, acesta s-⁠a ocupat de ea după ce a rămas singură, ba chiar a avut ideea s-⁠o pună să cânte într-⁠un local de noapte deși, după propriile ei spuse, nu avea deloc voce. S-⁠a produs deci timp de aproape un an la „Kapelle“ – războiul era ca și pierdut, iar băr­bații aveau nevoie de femei. Apoi capitala a fost cucerită de ruși – iar ea a avut soarta multor alte berlineze. Situația s-⁠a lungit pe mai multe zile, până când comandamentul şi-⁠a chemat oamenii la ordine, după încheierea luptelor. Apoi… A părut stânjenită, aproape vinovată, și a privit o clipă pe fereastra deschisă. Apoi i s-⁠a întâmplat ceva neașteptat. S-⁠a îndrăgostit de un ofițer rus. S-⁠a întrerupt din nou și s-⁠a uitat la Schölscher cu sfială, de parcă i-⁠ar fi cerut iertare. Oh, da, pricepea prea bine ce e în capul lui. Mulți i-⁠au scos ochii cu asta. De un rus? exclamau toți. Cum de putuse să se îndrăgostească de un rus, după tot ce i se întâmplase? A ridicat din umeri, ușor nervoasă. Naționalitatea nu avusese nicio legătură cu asta. Dar compa­trioții ei au privit-⁠o cu ură. Unii vecini treceau pe stradă fără s-⁠o salute, cu privirea încremenită. Când o întâlneau singură, cei mai curajoși dintre ei îi spuneau în față ce gândesc. Cum de putuse să se îndrăgostească de un bărbat care, ca să spunem aşa, sărise pe ea cu toţi trupeţii pe care îi comanda? Cred că oa­menii care o întrebau asta vorbeau la figurat, dar ea părea s-⁠o fi luat în sens literal. Şi nici măcar nu era sigur că-⁠i aşa, i-⁠a explicat ea lui Schölscher, avântată. Bine, poate că se-⁠ntâmplase. Vorbise o dată sau de două ori cu Igor despre asta – aşa îl chema pe ofiţer – dar nici unul dintre ei nu ştia nimic, şi, de altfel, nici nu le păsa. El intrase, e drept, printr-⁠o casă din ace­lea – era pe front de trei ani, familia îi fusese împuşcată de nemţi, şi mai era şi beat – iar ea una nu-⁠şi amintea niciodată chipurile oamenilor: singurele lucruri care i se întipăriseră pe veci în minte fuseseră cataramele de la centuri. Iar bărbaţii nu pot fi judecaţi după comportamentul lor sexual, mai ales în vreme de război, când sunt cu nervii la pământ… Şi-⁠a ridicat din nou ochii spre Schölscher, dar comandantul nu spunea nimic, pentru că nu era nimic de zis. A continuat aşadar să-⁠i vorbească despre Igor. Îl plăcuse numaidecât: avea ceva vesel şi simpatic pe chip, precum mulţi alţi ruşi şi americani… dar şi francezi, s-⁠a corectat ea, cam inabil. Îl întâlnise în casa unchiului ei – parterul fusese rechiziţionat de armată –, i-⁠a făcut curte cu timiditate, aducându-⁠i flori, împărţindu-⁠şi cu ei raţiile de alimente… Într-⁠o seară, în sfârşit, a sărutat-⁠o stângaci pe obraz – Minna a zâmbit, şi-⁠a apropiat mâna de obraz şi a lăsat-⁠o lipită acolo, în locul acelui prim sărut – „a fost primul meu sărut“, a zis, ridicând din nou spre Schölscher o privire senină.

Monumentalul roman al lui Romain Gary, impregnat de un umanism profund, a primit în 1956 Premiul Goncourt și a fost ecranizat în 1958 de John Huston, avându-i în distribuție pe Trevor Howard, Juliette Gréco, Errol Flynn și Orson Welles.

La ora crepusculului imperiilor coloniale, când popoarele încearcă să-și câștige libertatea și să traseze granițe, Africa este un butoi cu pulbere. Franța vrea să-și mențină cu orice preț dominația, iar insurgenții strâng rândurile, fiecare tabără cunoscându-și inamicul. Însă între imaginarele linii de front ale acestui conflict încă subteran apare un personaj unic, care perturbă fragilul statu quo. Din vocile celor ce l-au cunoscut (adepți sau inamici), din rapoartele autorităților coloniale și relatările rebelilor, se țese o poveste incredibilă, al cărei protagonist, francezul Morel, erou al Rezistenței, supraviețuitor al lagărelor germane, capătă, în peisajul magnificei savane africane, fațete contradictorii. Erou și om de acțiune? Don Quijote? Aventurier calculat? Marionetă a mișcărilor politice de eliberare? Ecoterorist avant la lettre? Cine este acest bărbat care luptă, mai întâi cu vorba, și apoi cu arma în mână, împotriva cruzimii vânătorilor – fie ei europeni sau băștinași – și care îi adună în jurul lui, asemenea unei figuri cristice, pe dezmoșteniții sorții și ai Istoriei, precum și pe nelipsiții trădători?

„Vizionar, Romain Gary înțelege că ecologia este, în primul rând, o încercare de salvgardare a frumuseții lumii. […] În paginile acestui roman impresionant regăsim extraordinara putere de seducție a scriitorului, capacitatea lui de a imagina povești îndrăznețe.“ – Le Figaro

„De la publicarea acestei cărți, lucrurile nu s-au schimbat deloc: popoarele sunt în continuare controlate în numele dreptului popoarelor la autodeterminare. Trezirea conștiinței «ecologice» se lovește ea însăși de ceea ce aș numi inumanul omenescului. Acum, în momentul în care scriu, 1200 de elefanți tocmai au fost masacrați în Zimbabwe pentru ocrotirea habitatului altor specii: este aici o contradicție fundamentală pe care nici o gândire, nici o religie nu au izbutit s-o lămurească.“ – Romain Gary, 1980

„O carte admirabilă, plină de talent, de originalitate și de profunzime. […] Aventura, invenția, umorul, realitatea și idealul se contopesc pentru a oferi o lectură captivantă.“ – Le Monde

„O dramă care te intrigă, dar te convinge… o operă plină de forță, care te face să reflectezi îndelung.“ – Kirkus Reviews

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch, de care a divorțat în 1963. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Rădăcinile cerului (Les racines du ciel, 1956; Humanitas Fiction, 2022), distins cu Premiul Goncourt, Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Les oiseaux vont mourir au Pérou (1962), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).