Pusti me (Humanitas, 2021) e primul roman al lui Borco Ilin, dacă nu mă-nșel, un antropolog, prozator, poet și fotograf sârbo-român care a făcut deja din peisajul Banatului un decor literar în varii expresii. Imaginarul său nu e o excepție nici de data asta, doar că se-ntâmplă într-o proză de aproape 170 de pagini, fragmentată în fascicule care nu-s obligatoriu părțile unei aceeași povești coerente. Romanul mizează pe jocul semantic dintre etimonul maghiar „pustă”, care desemnează inclusiv în românește un teritoriu pustiu, o întindere fără limite spațiale vizibile, și imprecația sârbă „pusti me”, adică „lasă-mă, eliberează-mă, dă-mi drumul!”. E vorba de sentimentul unei o dezabuzări paroxistice, a unei sastiseli extreme, atribuite unui personaj autobiografic care îmbracă în toate formele haina singurătății și a rutinei fără leac.

Pusta revelează o geografie mobilă, în romanul lui Borco Ilin, ea nu e doar câmpia care năvălește peste graniță dinspre Ungaria ori Serbia. Pusta e și orașul (Timișoara), și satul copilăriei (Aranca, pe Mureș), și variile locuințe pasagere ale personajului (apartamentul unui prieten, o cameră din Muzeul Satului Bănățean, propria chirie), și apele Mediteranei (e angajat, la un moment dat, ca fotograf pe vase de corazieră), și străzile Italiei (rătăcirile de emigrant fără mai nimic în buzunare fac parte din experiențele fundamentale ale eroului). Tipologia lui „Borco”, cel din roman, e, de fapt, un amestec între promiscuitatea unui Gore Pirgu și rafinamentul decadent al unui Pașadia (nu că nu s-ar potrivi și trimiteri la Burroughs, Kerouac & comp.). Scriitor, jurnalist, muzeograf, biker, rocker, amant de ocazie și deopotrivă los-er de vocație, protagonistul e și prietenul marilor băutori, și rătăcitorul prin lume cu buzunarele goale, și amicul câinilor sălbatici din pădure, și aspirantul la glorie literară. Heart of Steel, piesa trupei Manowar pe care o ascultă, între altele, pare a-i fi cel mai bun refren însoțitor. Dotat cu o imensă disponibilitate poetic-vizuală, naratorul așa-zisului „jurnal” consemnează disparat peisaje, tipologii, evenimente, stări, lecturi, audiții, cu o predispoziție pentru tema timpului, unul și același, în decupaje diferite. Nu se-ntâmplă mai nimic în carte, cronologia e vâscoasă și repetitivă, notațiile vizează mai degrabă instantanee de viață, interioară și exterioară, itinerantă și intelectuală, „crepusculul seamănă cu răsăritul”, traversele din lemn se pierd în zare cu tot cu macii dintre ele, cerul, tufișurile și orizontul sunt „din oțel”, iar oamenii sunt „prizonieri într-un timp care curge în sus”. Din pusta nesfârșită cel mai bine se iese prin moarte, numai trecând râul morții eventual cu ajutorul unui luntraș tocmit anume pentru asta vine adevărata eliberare, iar moartea omului din pustă nu seamănă deloc cu alte feluri de morți.

„Aceste fântâni se înalță-n șes ca niște spânzurători, parcă ești la eșafod. Un călău tăcut care te invită la adăpare, la răcorit, la adăpost. În jurul fântânii pământul e jilav, un mozaic de nămol, modelat de copitele dobitoacelor. La margine, apa stătută se încălzește în anvelope de tractor, tăiate pe lung. În apropiere, la buza islazului, tace gara – halta din ciment, ruinată, cu grătare de fier la ferestre, ca o celulă. Calea ferată e înghițită de buruieni, arșița roade inima oțelului ca o molimă. Închisoare, apoi execuție, apoi eliberarea spiritului în câmp deschis. Copil și adolescent fiind, de multe ori am auzit la sat «azi-dimineață l-au dat jos» sau «iarăși a-ncercat, dar l-au dat jos la timp». Din ștreang, desigur. În pustă, cei care vor să plece nu se aruncă în fața trenului sau în Mureș, nu se otrăvesc cu otravă pentru șobolani și nu-și taie venele. Se spânzură. Acest act de spânzurare, acest demon al amiezii este tipic spațiului deschis al pustei, în care orizontul te atrage ca un tărâm al făgăduinței. Același orizont al cărui soare, spre care alergi la răsărit și la asfințit, e tot mai departe. Cu cât alergi mai tare spre el, e tot mai departe, același tărâm al făgăduinței care-ți spune clar că nu pentru tine există. Și, așa, soarele răsare și apune în tine fără ca tu să te poți bucura de lumina sau căldura lui, e în tine, dar nu e al tău. Căci pusta este fiica mică a stepei, în care ne-am pierdut numele și sămânța lui, a stepei în care ne-a rupt în două turcul, tătarul, cazacul sau hunul, pe rând. În pustă, spânzurarea este un gest mai larg decât pur suicidal, este un gest și de revoltă, demonstrativ și de atitudine”.

Scris într-o limbă română impecabilă, muzicală, curgătoare și mustind de poezie, romanul lui Borco Ilin e un document al dezesperării și simultan al salvării prin frumusețe. Precum florile crescute exact lângă linia ferată, frumusețea vine inclusiv prin naufragii, prin suferințe, prin obstacole și prin irosiri. Jurnal de pustă e o realizare notabilă în proza contemporană de la noi.

(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)

Adrian G. Romila (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza”, Iaşi, și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat cărțile: ”Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie” (Timpul, 2009), premiul pentru debut USR, Iaşi; ”De-a dragostea și drumul. Stații de lectură”, eseuri (Eikon, 2010); ”În drum spre sud. Roman de aventură” (Brumar, 2012), premiul USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași”, selectat cu un fragment în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, FILIT, 2013; ”Radio în zăpadă”, povestiri (Tracus Arte, 2014); ”Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării”, eseu (Cartea Românească, 2015); ”Mici schimbări în viață”, povestiri (Charmides, 2016); ”Zeppelin”, roman (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman, (Polirom, 2019), Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, eseuri, (Junimea, 2020). A fost inclus cu o povestire în antologia de proză scurtă românească apăruă în limba sârbă sub titlul Antologija savremelne rumunske kratke proze. Ponoćni voz (Niu Libertatea, Pančevo, 2017), coordonată de Simona Lazarjan Popov. A fost contributor, cu câte un text, în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016),Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste ”pe hârtie” și pe internet. Este membru al Uniunnii Scriitorilor și al PEN Club România și este redactor la trimestrialul cultural ”Conta”, editat la Piatra-Neamț.