Lucrurile omeneşti pune în scenă viaţa unui cuplu de intelectuali francezi prestigioşi, Jean şi Claire Farel, el – jurnalist politic, ea – eseistă şi luptătoare pentru drepturile femeilor. Cei doi au un fiu, Alexandre, student la o mare universitate americană. O acuzaţie de viol la adresa acestuia din urmă (victimă este Mila Wizman, fiica actualului partener de viaţă al lui Claire) basculează această construcţie socială aparent perfectă, iar implacabilul mecanism judiciar ameninţă serios carierele şi destinele celor implicaţi. Scenele procesului propriu-zis, Mila contra Alexandre, demontează făţărnicia membrilor unei caste ce se consideră intangibilă şi încearcă, în acelaşi timp, să aducă lumină asupra zonei gri a „consimţămîntului” victimei în cazul unui viol.

„Un roman magistral despre degradarea raporturilor dintre femei şi bărbaţi şi despre caracterul imprevizibil al sexualităţii. Un tablou impecabil al violenţei sociale contemporane.” (L’Obs)

„Romanul descrie cu mare acurateţe noua epocă a relaţiilor dintre femei şi bărbaţi. Asemenea unui ghid montan, Karine Tuil ne conduce subtil, dar ferm pînă la marginea prăpastiei vremurilor noastre, oferindu-ne priveliştea ameţitoare a mecanismului juridic actual.” (Le Canard enchaîné)

„În Lucrurile omeneşti, Karine Tuil îşi foloseşte desăvîrşitul simţ al intrigii pentru demontarea minuţioasă a unui caz de viol.” (Elle)

„Lucrurile omeneşti aduce laolaltă cu brio toate imposturile şi abuzurile de putere tipice epocii noastre. ” (Le Figaro Magazine)

Fragment

„Alexandre se afla pe banda de alergare de patruzeci şi cinci de minute, când la uşa de la apartamentul tatălui său s‑au înfiinţat trei ofiţeri de la poliţia judiciară. Le‑a deschis chiar el, era singur acasă, Jean nu se întorsese. S‑a străduit să rămână calm, să‑şi înăbuşe neliniştea. Îi primise în colanţi de jogging, la bustul gol, gâfâind, transpirat. Poliţiştii l‑au întrebat dacă e Alexandre Farel, iar el a încuviinţat. După ce i‑au arătat legitimaţiile, au intrat în vastul apartament decorat cu mobile vechi, privindu‑l bănuitor, de parcă ar fi putut în orice clipă să scoată un pistol din colanţii de jogging şi să le tragă un glonţ în cap.

 — Ne aflăm aici pentru că o tânără a depus o plângere împotriva dumitale. Te acuză de viol.

 — Nu ştiu despre ce vorbiţi, e o greşeală.

— Am primit ordin să facem percheziţie.

— Bine, dar asta e casa tatălui meu, ziaristul Jean Farel, eu locuiesc în California. N‑aveţi dreptul…

— Faptele s‑au petrecut în Franţa.

— E o confuzie, aşteptaţi, o să dau un telefon şi…

Poliţistul l‑a întrerupt spunandu‑i că acţionează la ordin şi, în acelaşi timp, le‑a făcut semn oamenilor lui să înceapă. Şi‑au pus nişte mănuşi, apoi s‑au apucat să scotocească în camera lui, au aruncat pe jos conţinutul fiecărui dulap, au golit sertarele, au întors pe dos salteaua, pernele.

— Ce‑i asta? au întrebat arătând spre o valiză plină.

— Mă pregăteam să mă întorc la mine, în Statele Unite.

— Nu se mai poate. Mai bine îţi anulezi biletul, dacă nu vrei să pierzi banii.

— Nu mă mai tutuiţi.

Alexandre stătea descurajat intr‑un colţ al camerei. I‑au înşfăcat computerul. I‑a rugat să i‑l lase, fără computer nu putea lucra, nici măcar nu‑şi salvase documentele, avea examene în curând, toate informaţiile erau acolo. Pe poliţişti i‑a pufnit râsul: vedem noi ce ai de ascuns, hardul o să vorbească. I‑au golit buzunarele, i‑au pipăit interiorul sacourilor şi tricourilor, i‑au desfăcut valiza şi, deodată, în buzunarul unei veste, au găsit o pereche de chiloţi galbeni.

— Ai cui sunt?

— Ai prietenei mele.

— Cum o cheamă?

— Nu sunt obligat să răspund.

Unul dintre poliţişti a înaintat spre el şi i‑a pus cătuşele:

— Din acest moment sunteţi arestat preventiv. Asta poate dura maximum patruzeci şi opt de ore. La comisariat vi se vor aduce la cunoştinţă drepturile. Aveţi dreptul la un medic şi la un avocat. Dacă nu aveţi avocat, vi se va oferi unul din oficiu.

Alexandre repeta că nu pricepe ce i se întâmplă, că e vorba de o greşeală. Poliţiştii l‑au împins spre ieşire şi l‑au băgat apoi intr‑o dubă, sub privirile femeii care asigura paza şi ale vecinilor care asistaseră la scenă.

— Unde mergem? a întrebat Alexandre.

— La cea mai apropiată secţie de poliţie judiciară. Te băgăm la răcoare.

Chiar la sosire, Alexandre a fost închis intr‑o celulă strâmtă, ai cărei pereţi răspândeau duhoare de urină şi de transpiraţie. Lângă banca pe care se aşezase, a zărit un closet turcesc, mânjit de rahat şi resturi de alimente. Îi venea să vomite, i se‑nvartea capul. Tremura de frică. I s‑a spus că o să sosească un avocat din oficiu şi că va putea discuta cu el timp de treizeci de minute la începutul perioadei de arest. Dacă, după douăzeci şi patru de ore, arestul preventiv va fi prelungit, va mai avea dreptul la treizeci de minute adiţionale. S‑a aşezat pe bancă, ţinandu‑şi capul în mâini. Îi confiscaseră totul: computerul, portofelul cu actele de identitate, telefonul. Lângă el, un bărbat de vreo patruzeci de ani l‑a întrebat de ce ajunsese acolo. I‑a răspuns că nu ştie şi că e nevinovat. Pe celălalt l‑a umflat râsul: „Şi eu la fel, băiete. Ştii ce? Aici, toţi suntem nevinovaţi“. Alexandre s‑a adunat: trebuia să rămână puternic, să se adapteze la această nouă situaţie, dacă voia să supravieţuiască. Îşi amintea discursul rostit de unul dintre profesori în ziua când începuse şcoala la Stanford: „Sunteţi toţi nişte studenţi străluciţi, plini de curiozitate intelectuală, ambiţioşi, dar ceea ce vă va deosebi de alţii este flexibilitatea“. Pe urmă, acel mare specialist în topologie algebrică citase din Darwin: „Speciile care supravieţuiesc nu sunt nici cele mai puternice, nici cele mai inteligente, ci acelea care se adaptează cel mai bine la schimbări“.”

---

Karine Tuil s‑a născut în 1972 la Paris. După încheierea studiilor de Drept, obţine diploma de studii aprofundate la Université Paris II. O vreme profesează ca jurist, apoi se dedică scrisului. Primul său roman, Pour le pire, poveste a descompunerii lente a unui cuplu, este publicat în anul 2000. În 2001 îi apare romanul Interdit, istorie burlescă a crizei identitare a unui bătrîn evreu. Du sexe féminin (2002) încheie trilogia despre familia evreiască. Vor urma romanele Tout sur mon frère (2003), Quand j’étais drôle (2005), Douce France (2007), La Domination (2008), Six mois, six jours (2010), L’Invention de nos vies (2013). În 2016 publică romanul L’Insouciance, care primeşte Prix Landerneau des lecteurs, iar în 2019, Les choses humaines, distins cu Prix Interallié şi Prix Goncourt des Lycéens 2019.

---

Karine Tuil, „Lucrurile omeneşti”, Editura Polirom, 2021, Colecția „Biblioteca Polirom. Actual”. Traducere din limba franceză şi note de Daniel Nicolescu

Carte publicată şi în ediţie digitală

Prix Interallié 2019, Prix Goncourt des Lycéens 2019