Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Prin România. Carnete de drum, de Mirel Bănică, cu ilustrații de Dan Perjovschi, recent apărut în colecția „Plural M”.

În iulie-august 2019, autorul străbate România timp de 45 de zile la volanul mașinii sale, convins că prea puțini dintre noi își cunosc țara cu adevărat și că pentru a întîlni ineditul, diferitul, alteritatea nu este obligatoriu să călătorim spre îndepărtate destinații exotice. Îl animă, de asemenea, o dorință firească pentru cineva care a cunoscut anii 1980 și excursiile cu familia „în circuit” prin țară: aceea de a redescoperi România la 30 de ani după căderea regimului comunist. Ce a mai rămas din „ctitoriile” acestuia după prăbușirea lui? Ce a apărut nou?

România pe care o descriu Carnetele de drum este cea a capitalelor de județ, dar și a unor orașe mai mici, cu parcurile, piețele, muzeele și monumentele lor mai bine sau mai prost întreținute ori renovate, a stațiunilor turistice vechi și noi unde conservarea își dă mîna cu inovația și kitsch-ul, dar și a parcărilor de pe autostradă sau a cîrciumilor și magazinelor sătești de pe marginea șoselelor. O particularitate a acestor note de călătorie, care constituie de altfel și farmecul lor, este că observațiile precise sînt deseori colorate de memoria afectivă, iar metoda obiectivă a cercetătorului se îmbină cu subiectivitatea asumată a călătorului și scriitorului.

Fragment

Şah şi table. Bere în pungă de hârtie. Dulceaţa vieţii în provincie

Orice parc are un „colţ al şahiştilor”. În Parcul Central din Slobozia (aşa l‑am botezat eu, nu‑i cunosc numele exact), acest spaţiu cu destinaţie specială este de dimensiuni mult mai mari decât în alte părţi ale ţării. Foarte mulţi pensionari stau aşezaţi pe pernuţe artizanale, cusute în casă, şi joacă şah sau table. Unii dintre ei sorb pe ascuns din sticle de bere sau ţuică rece, păstrate la frigider – se văd picăturile de condensare pe hârtia cu care sunt învelite aşa, de ochii lumii şi ai gardienilor publici. Unii joacă, alţii o fac pe chibiţii. Sunt şi nepoţi în preajmă, aşa că‑i văd pe jucători cum se ridică din faţa tablei cu pătrate albe şi negre pentru a îmbuna micuţul abia căzut de pe trotinetă sau tricicletă. Scenele de acest tip le voi revedea, declinate, multiplicate identic, şi în alte oraşe pe care le voi vizita în zilele următoare. Oamenii aceştia au TIMP, au foarte mult timp şi nu ştiu prea bine ce să facă cu el. Nu‑şi permit croaziere sau vacanţe exotice, ca bătrânii din Occident, nici nu au hobby‑uri costisitoare. Nu mai sunt însă nici la ţară, în mediul rural, de unde provin majoritatea, pentru a se face utili în gospodărie sau la muncile câmpului, aşa cum îmi aduc foarte bine aminte că procedau străbunicii mei Matei şi Anghelina. Nostalgia mă chinuie iar şi se joacă crud cu mine. Ba aveau grijă de bobocii de raţă, ba curăţau nişte ceapă şi usturoi pentru iarnă… nu concepeau, nu aveau în vocabular ideea de timp liber şi odihnă. Scena, privită în ansamblu, degajă un aer de serenitate amestecată cu mediocritate. Dulce, lejeră, lină şi odihnitoare mediocritate.

Reminiscenţe. Supravieţuiri

După o scurtă promenadă pe străzile care alcătuiesc perimetrul central al oraşului, am remarcat că la Slobozia subzistă (sau poate că e mai bine spus „supravieţuiesc eroic”) o mulţime de forme de comerţ şi magazine care au dispărut de multă vreme din Bucureşti şi din oraşele mari. „Centrul de copiere” care încă afişează, cu mândrie, vechile autocolante din anii 1990 – XEROX, SHARP, MINOLTA, KONIKA, primele branduri care ne treceau pragul şi de care eram atât de mândri. Încă sunt vizibile „certificatele de acreditare” afişate ostentativ de proprietari, o banală operaţiune de multiplicare a unei pagini A4 căpătând astfel solemnitatea unei operaţii pe cord deschis. Centrele de reparaţii televizoare şi aparate radio rezistă şi ele. Şi, nu în ultimul rând, rezistă şi patiseriile ca altădată, unde se pot vedea două‑trei femei plinuţe care frământă straşnic bucăţi grele de cocă, albicioase şi unsuroase, dar îşi găsesc timp să vină şi în ajutorul colegei vânzătoare, în cazul în care aceasta are prea mulţi clienţi şi nu mai face faţă ritmului. Astfel de locuri mă emoţionează foarte mult deoarece recunosc în ele reperele tinereţii mele, legate de Galaţi şi de începutul anilor 1990. Cât de mult îmi doream şi eu atunci să am un tricou alb pe spatele căruia să scrie cu litere mari, roşii „DEALER AUTORIZAT XEROX”, să fiu apostol al capitalismului şi al acelei lumi noi, al acelei noi ordini sociale care părea atât de plină de promisiuni!

Mirel Bănică (n. 1971) este doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva (2004). Între anii 2005 şi 2008 a efectuat stagii de cercetare şi practică profesională la Universitatea Laval (Canada) şi la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. În perioada 2008‑2012 a fost cadru didactic asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) şi la Universitatea din Bucureşti (Facultatea de Litere). Din 2008 este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române. Lector al Fundaţiei „Calea Victoriei” din Bucureşti. Membru al Asociaţiei Franceze de Ştiinţe Sociale ale Religiei (Paris). Domenii de cercetare şi specializare: socioantropologia religiei ortodoxe, sociologia memoriei, antropologia mediilor virtuale. Semnează capitole de cărţi şi articole publicate la edituri şi reviste de prestigiu din Franţa, Canada, Statele Unite, Rusia. În România a publicat volumele: „Locul celuilalt”. Ortodoxia în modernitate (Paideia, 2007), Fals jurnal de căpşunar (Institutul European, 2007) şi Religia în fapt. Studii, schiţe şi momente (EIKON, 2015). De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut: Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30 (2007), Enervări sau despre bucuria de a trăi în România (în colaborare, 2007), Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (2014; Premiul de Excelenţă al revistelor Dilema Veche şi Observator cultural, precum şi distincţia „Cea mai bună carte a anului”, secţiunea „Nonficţiune”, acordată de Asociaţia Editorilor din România şi Ministerul Culturii, toate în anul 2015) şi Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor (2019).