Ne gândim în momentele crude și insolite ale vieții mai intens la poezie, la toate posibilitățile și puterile ei de a întinde mâna celui care strigă, celui care are nevoie de ajutor. Poezia are putere și efecte terapeutice, are aceste calități de a așeza anumite firi înapoi în matcă, în tiparul din care au sărit în acele momente zdruncinate ale vieții. În poezie se pot auzi multe, foarte multe strigăte de ajutor, dar tot ea este de cele mai multe ori chiar ajutorul, chiar limanul pe care te poți opri pentru a-ți trage răsuflarea după fiecare gest dur al vieții și al întâmplărilor ei.

   Șerban Axinte a ales și el teritoriul acesta al poeziei pentru a-și așeza și pentru a-și pune în cuvintele ei necesarul strigăt de ajutor pe care il cere, pe care il impune viața. A ales acest spațiu, acest teritoriu care sunt generoase, dar foarte selective și pretențioase și cu stările, dar și cu cuvintele lor, a ales această enclavă pentru insularitatea, pentru izolarea și pentru surdina care asigură opacizarea scrâșnetului pe care încearcă să îl facă mai mult simțit decât auzit. A ales să zgârie suprafețele dure ale vieții cu aceste cuvinte ale lui așezate în aceste poeme, a ales să le încerce duritatea și disponibilitatea de a lăsa acele urme care ar putea fi descifrate de cei care le văd și care le urmează.

în mine a murit neconsolat un muzician,

continuă să moară,

mori dracului,

întunericul de afară îmi pare alb orbitor,

ce-mi trebuie muzică acum când am viermi în cap și corpul

întreg începe să mi se atrofieze;

și iarăși totul se rupe, nu mai e timp pentru plânsul în pumni

a trecut vremea noastră…

   Scrâșnetul dinților este alegerea autorului de a spune, este titlul cărții care chiar conține acel scrâșnet care poate să spună, care chiar își lasă amprenta unui scrâșnet prelungit în fiecare pagină a ei, în fiecare poem și în fiecare vers care îl compune. Imaginile toate sunt blurate de asprimi, de prezența durerii și a suferințelor care o țin vie, ale tuturor efectelor bune, sau rele pe care fiecare calmant îl lasă în trup și pe care poetul îl mută în textele lui. Scâșnetul crește și se transformă în strigăt pe alocuri, iar această formă de ieșire în evidență a cuvântului se aude frecvent și face ca sunetul acesta multiplicat să se răstoarne din fiecare pagină și să impună starea necesară de prim ajutor care este căutat și dorit în toate aceste situații.

intru în lumina asta discretă,

pășesc prin golul de la începutul vieții.

inventez o armă care să rupă totul în mii de bucăți,

celulele să se recompună,

umbrele să se întrupeze într-un bărbat fericit și liber…

   Căderea și toate trăirile și senzațiile ei sunt (men)ținute pe linia de plutire de toate întrupările corpului în cuvinte, de toate suferințele lui care pot recunoaște semnele ei, ale renunțării, ale resemnării. Toate aceste eforturi sunt conștientizate de cuvinte și sunt crescute în carnea lor, și duse mai departe de acest corp poetic puternic, de acest corp al poeziei salvator și dispus să mențină starea aceasta bună, benefică de salvare, de încurajare.

alerg bezmetic

     prin mine

     cineva de departe

îmi atinge

fluturele de sub cămașă

   Aromele amărui și excitante de medicamente se răspândesc discret dintre filele cărții, la rostirea fiecărui cuvânt conținut între ele, astfel se asigură transmiterea lor în simțurile pregătite să le guste senzațiile, să se facă simțit efectul calmant. Sobrietatea acestor simțuri impune o apropiere care nu se consumă, una care menține pașii de distanțare la îndemână și care încurajează cunoașterea interiorului deschis vederii și apropierii. Aici, în lumina artificială a acestui salon se pot privi și înțelege efectele suferinței, ale durerii provocate de ea și ale fiecărei stări care necesită ajutorul acestor momente ce le pot ține la distanța la care orice suferință (mai) poate fi suportată și dusă într-un fel, sau altul la capăt. La capătul la care este propusă ieșirea, ieșirea care eliberează și care, desigur ajută, salvează.

strâng din dinți, mă las în voia frisoanelor,

ce știu eu,

de douăzeci de ani mă tot gândesc la niște fetuși aruncați în

conductă…

   Scâșnetul dinților își ține poemele într-un univers olfactiv dezvoltat, fiecare poem impune un registru senzorial înalt, ușor de perceput și de atins, de captat și de adoptat. Fiecare dintre aromele care se dispensează se așază încet și destul de sigur pe fiecare epidermă disponibilă să adopte toate aceste senzații, toate aceste semne scrise pe care învățarea și asumarea suferinței le poate impune. Fiecare gest de suferință și de durere rămâne tatuat pe suprafața întâlnită și își lasă mesajul să fie cât mai vizibil și cât mai la vedere.

mi-am zis să scriu, să scriu, până se termină foaia asta

o să se întâmple ceva…

   Șerban Axinte ne așază în toate aceste tipare și pe toate aceste suprafețe vizibile ale suferinței, ne arată toate aceste contururi nedefinite în care viețile fiecăruia dintre noi încearcă să găsească forma finală, forma fixă care poate să impună un desen vizibil și înțeles. Încearcă în aceste poeme din Scrâșnetul dinților să descarce toate formele pe care el le-a identificat și pe care le-a putut pune în cuvinte care să le spună și care pot să ofere primul ajutor care poate salva, care poate întreține speranța și toate încărcările ei benefice însoțitoare. Fiecare poem și fiecare stare a lui se descoperă singur în poziția de însoțitor, în aceea care poate amuți un strigăt și care poate să întindă o mână ce poate să mute durerea în starea de calm.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.