…Drumul de întoarcere, n-a mai fost la fel de frumos. Tot ce la ducere fusese promisiune, la întoarcere era primejdie. Fără să poată spune de ce. Mosafirul Sepetcizilor citise fără dificultate numele ei înscris cu litere grecești pe piatra roasă. A spus cu un dispreț liniștit: Nu e o inscripție antică, e o scrijelire recentă în piatră, toți neisprrrrărviții își scriu pe zidurile monumentelor numele : Nomina stultorum scribuntur ubique locorum. Iar ea îi spusese cu o vocișoară timidă: Este numele meu. Partea bună era că în fine, în cârdul de copii, îi remarcase prezența și acum ei doi, ea și străinul rămăseseră în urmă și, cu excepția mezinului Nicolciu, care întorcea din când în când capul, având aerul că vrea să se asigure că nu se rătăcesc, grupul lor gălăgios mergea înainte, la o distanță apreciabilă.
Iar dialogul lor fusese mai degrabă rece: știa și ea ce înseamnă Nomina stultorum…. la Colegiul Domnița Bălașa fusese o elevă strălucită, mereu premiantă.
După ce se așezaseră fiecare pe câte o veche piatră, odinioară un perete despărțitor, poate, un zid al unei terme, sau a unui depozit de grâne, sau de miere, și nu așteptase multe îndemnuri din partea puștilor, pentru a cânta, chiar fără mandolina, care tare mult i-ar fi trebuit acum, după ce Străinul, spre surpriza ei, o acompaniase, murmurând, tonul se schimbase.
-De unde știți toate aceste cântece, ale noastre, de pe aici? îl întrebase, după ce-au ieșit din cetate.
-Exact de pe aici, a râs el, cu o sclipire a dinților foarte albi, sugerând o anumită cruzime.
– Ați fost marinar? a mai întrebat ea. Asta deoarece cântecul cântat împreună vorbea despre o barcă venind din depărtare, cu trei marinari în ea, cu niște fete care așteaptă pe mal ca să-și aleagă mirele, sau să fie alese de el. Probabil că totuși lor, marinarilor le revenea să aleagă, fiindcă unul dintre ei întindea paharul (nu se poate marinar fără un pahar de ceva în mână!- ar fi zis Plamena, vipera de nevastă a Grecului) „fetiței de pe mal”. Care zicea: De ce-mi întinzi paharul/iubite marinar/ că mie soarta-mi spune/ că ești un criminal.
Or , Polixenia nu putea să-l întrebe direct: Sunteți un criminal? Ceea ce însă el nu s-a sfiit să întrebe, renunțând brusc să i se mai adreseze cu dumneavoastră:
-Vrei să știi dacă sunt un criminal, domnișoară?
Polixenia rămas încremenită locului, cu ochii fixați pe încheietura mâinii lui drepte. Acum vedea că avea și la stânga o asemenea cicatrice, dar tăiată cu mai multă precizie.
-Da, sunt, a spus singur. După care a râs zgomotos: Glumeeeesc, era cât pe ce să trebuiască să vă culeg de pe jos, leșinată, domnișoară Polixenia. Nu sunt, dar acuzat am fost.
Multă vreme nu a mai spus niciunul nimic, el scufundat în amintirile lui, ea în spaima ei, după care îl întrebase dacă nu e căsătorit, fiindcă nu are pe deget urma lăsată de verighetă.
El spusese că nu și că nici nu și-a dorit până acum, fiindcă, fără glumă, căsătoria te modelează ca pe o perișoară, nu mai exiști decât în ciorba aia.
-…Sau ca pe o piatră de râu, spălată de aceeași apă care s-a scurs pe tine iar și iar, o veșnicie… l-a aprobat ea. Și în gând: Firea ta nu mai e firea ta, visele tale nu mai sunt visele tale…Dacă nu cumva umbli cu gura ruptă ascunsă sub basma, pe ulițele unui sat, stând cu frica în sân până îți vine acasă bețivanul.
-Iar cu excrescențele care sunt copiii nu mai ești tu…. Sau protuberanțele? Polixenia nu mai știa care dintre cele două cuvinte le folosise Străinul. Fraza asta însă o citise sigur într-o carte, poate de Paul Bourget, și-i rămăsese înfiptă în creier ca un cui.
Sunt cărți din care nu-ți rămâne decât o frază. Cu el, acum, toate frazele i se întipăreau în minte, însoțite de presimțirea primejdiei. Copiii excrescențe? Protuberanțe?…
Exact despre asta vorbiseră ei doi, la întoarcerea de la Histria, în timp ce puștii, de parcă ar fi înțeles că vrea să fie singură cu el, ar fi rămas în mod expre în urmă:
-Dragostea, duduiță Polixenia, îi spusese, e o problemă fără soluție, ca o boală cu microb necunoscut, în a cărei evoluție nu poți interveni. Contaminare, luptă a organismului, azi
li se zice anticorpi, vindecare. Unii o neutralizează prin căsătorie. Cei mai mulți. Dar rămâi mereu cu nostalgia acelei prime faze, cea mai dulce, a febrei contaminării, în care speri că tu îi vei găsi soluția, anume s-o faci să dureze. Iar asta nu e posibil, duduie Polixenia, febra ori evoluează, ori se stinge de la sine. Nu se stabilizează.
Până acum el și-a păstrat întotdeauna o imunitate de fier, și-a întărit-o cu fiecare nou virus. Dar de data asta i se pare că e tentat să cedeze…
– Înseamnă că inima dumneavoastră este cam prea largă? se interesase ea ca și cum n-ar fi vrut să minimalizeze emoția declanșată de declarația noului ei amic. Remarca ei, drăguță, fusese foarte prost primită. Îi răspunsese dur, trecând din nou de la dumneata, sau tu, la dumneavoastră.
– Nu știu câtă cuprindere are inima dumneavoastră, duduie Polixenia, a mea e largă ca a unei cătane bețive.
-Păi atunci poate ar trebui să mă tem….
-Te temi pentru mine sau pentru dumneata?
De data asta i-a răspuns cu o fermitate blândă și pentru ea surprinzătoare:
-Dacă un noi există, și până acum mi-ai dat toate semnele că există, întrebarea dumitale nu are sens. Dacă un noi există, ce e rău pentru mine e și pentru dumneata.
Impresionat probabil de înțelepciunea din glasul ei, încercase atunci s-o dea pe glumă:
– Adică n-ai să-mi mai cânți, niciodată?
-O vreme, poate n-am să mai cânt deloc, a spus ea. Pe urmă o să mă omor.

(fragment din romanul în lucru „Cuibul din inima ei”)

DOINA JELA – jurnalistă, editoare, traducătoare și scriitoare. A coordonat colecțiile „Procesul comunismului” de la Editura Humanitas și „Actual” de la Curtea Veche Publishing. A fondat Asociația Ziariștilor Independenți din România, filiala românească a Asociației Jurnaliștilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ). A contribuit la numeroase volume colective: Vînzătorul de enigme (1993), Analele Sighet (1997, 1998, 1999, 2001, 2002), Cum era? Cam așa… (2006), Cartea cu bunici (2007), Războiul de 30 de zile (2007). Volume publicate: Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist (1995), Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat (1998, 2004), Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar (1999, 2002; carte ecranizată de Lucian Pintilie în După-amiaza unui torționar, 2001), Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (2001), Afacerea Meditația Transcendentală (în colab. cu Cătălin Strat și Mihai Albu, 2004), Ungaria 1956: revolta minților și sfîrșitul mitului comunist (coord. în colab. cu Vladimir Tismăneanu, 2006), O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008). La Editura Polirom a publicat Telejurnalul de noapte (1997; ed. a II-a, Vremea, 2005); Vila Margareta (2015) și Efectul fluturelui (2018)”.