Viața este o rețea densă, una în care tot ce se întâlnește este legat cu noduri dese și sigure, cu noduri care asigură posibilități minime de treceri, de pătrunderi și de traversări în întregime ale teritoriilor pe care le îngrădesc. Toată această rețea a vieții beneficiază de un desen riguros și frumos, delicat totodată, de o suită de imagini repetitive care se amplifică tot timpul și care asigură acea densitate necesară așezării, a acelei așezări care își pune căutătorul în poziția gravă de întrebător, de persoană care încearcă să își pună ordine în toate aspectele ce cresc, care desenează și care asigură (in)vizibilitatea acestei rețele, a acestor sensibilități care pot fi transportate mai departe cu marele ajutor al cuvintelor, al acelor cuvinte care odată găsite pot fi mutate în stările de a spune ale poeziei, ale poeziei care se poate rupe din viață și din stările ei și care poate să forțeze trecerea tuturor sensibilităților ei prin desele ochiuri ale acestei rețele disponibilizate în aceste moduri.

   Gabriela Feceoru intuiește mișcările, desimea, densitatea și toate așezările sofisticate ale acestei rețele, ale acestui lanț ce se transformă într-unul trofic în care se desfășoară multele aspecte ce devin vizibile și acaparatoare ale ei. Ea le intuiește, le identifică și mută aceste stări ale ei în cuvinte, în cuvintele poeziei care iese din stările mute și se mută în acelea clare ale cuvintelor, ale textului care nu se oprește niciodată din misiunea aceasta a lui de a spune, de a-și striga și a-și face astfel cunoscute toate datele ce îl încarcă și îl transformă în mesaj, în purtător de poezie prin toate venele disponibile ale vieții.

tăcerea e o mare iubire care dacă ar fi

spusă m-ar elibera pe mine aș pleca

aiurea cu corpul meu de aer prin aer l-aș

suspenda în vârful porții de fier să

mă vadă lumea și fericită cum sunt mă

plimb ca fulgii scăpați din pernele

bunicului meu care m-a ocolit taina asta

îmi mișcă mâinile pe cămașă am ținut

durerile le-am făcut plăcere ca să-mi

fie mai ușor uite-așa în durerea mea-i

ceva masochist dumnezeul mi-a dat la 12 ani

sânge 13 ani mai târziu în timpul iubirii

ți-am umplut corpul cu sângele meu..,

   vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv are această structură și alură de network, de rețea sofisticată de prindere ale micilor și ale marilor întâmplări marcatoare ale vieții, ale tuturor celor văzute, simțite și mai departe trăite, dar are și posibilitățile de a reda prin vibrațiile reținute în fibrele subțiri și rezistente ale acestei rețele ale tuturor intensităților ce le-au însoțit și ale tuturor stărilor care le-au ocrotit și le-au păstrat pentru a fi scrise și făcute vizibile în toate aceste cuvinte dure, aspre, covârșitoare.

în ce fac nu există echilibru

mă clatin în fiecare pagină

mă clatin în gânduri că nu

e nimic cum mi-am spus că

   Amprentele autoarei sunt lăsate peste tot, sunt scoase în evidență de luminolul conținut de cuvintele pe care le folosește pentru a le face vizibile și pentru a se identifica în toate aceste reprezentări și iluminări ale lor. Urmele pașilor ei se fac vizibile din ce în ce mai tare în urma lecturii, iar toate cuvintele adunate aici reușesc să povestească și să fie însoțite de o grație firească împreună cu toate stările poetice și ale poeziei adăugate tuturor modurilor în care această sofisticată plasă cu ochiuri dese scrisă de ea și-a desăvârșit rețeaua și desenul ei, precum și felul în care nodurile ce îi susțin țesătura s-au putut așeza în toate aceste forme ale susținerii și a menținerii acestor elaborate colecții de trăiri.

                                                                             am

ucis niște împăcări am ucis niște anotimpuri și am

ucis niște șoapte precise în urcare către psihicul meu…   vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv este urletul care începe tăcut și care se transformă într-unul violent de-a lungul trăirii lui și alăturării prin lectură, este plasa cu ochiuri dese pe care Gabriela Feceoru a conceput-o și a construit-o pentru a-și desfășura de-a lungul rețelei ei toate aceste cuvinte care nu se pot propaga decât în aceste forme strigate pentru a fi auzite și cunoscute. Prinderea în ochiurile acestei plase este una sigură și desăvârșită, una în care autoarea își strânge și își aduce aproape tot ce urmează să prindă mai departe în cuvinte, în toate acele cuvinte care vor evada și care se vor muta în starea de strigăt perpetuat de ecoul lor permanent.

---

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.