Picuri de ploaie…
”Picuri de ploaie grei ca puii de broaște țestoase se prăvăleau fără încetare peste cei patru supraviețuitori. Bărbatului îi convenea poziția cu capul înfipt în noroiul cleios, cu inima la cer, un alt fel de Golem, o ființă părăsită, neîntrebată, ocolită de noroc și totuși fericită. Fericirea stătea și ea înfiptă cu capul în noroi bolborosind de zor cuvinte într-o limbă neinventată încă, îl imita pe Dumnezeu, ea, fericirea trecătoare, se credea zeu pentru o clipă. Oamenii din lut de la picioarele ei, noroiți și supuși, fără gânduri de mărire, noul paradis, noua normă, noul trup. Pentru fiecare câte un corp nou croit din cea mai bună piele sau reajustat pentru a începe o nouă călătorie. Să dai puterea celui de lângă tine, își zicea bărbatul, să nu ții nimic pentru tine, pentru că deja ai totul, toată averea ta e bine pusă la păstrare, ai s-o găsești într-o zi, după o furtună sau un atentat, după o ceartă strașnică sau în primele clipe ale unei dimineți senine de vară. Puterea vieții aduce calm, aduce și teroare.
În jur se moare, da. Dar în jur se și trăiește. Orașul, ce mai rămăsese din el, nu mai fumega, ploaia năprasnică stinsese focul, vântul puternic ducea cenușa în zări, cenușa clădirilor, oamenilor, animalelor. Nu există nedreptate, aia e doar văicăreală fără sens, drumul e greu dar duce undeva, din cenușă răsar aripi și zboară, altceva nu știu să facă.
La o distanță nu foarte mare de cei patru se formase un fel de albie a unui șuvoi care aducea resturi, lemne, cartoane, maldăre neidentificate, moi puhave, urât mirositoare, bărbatul a sucit capul puțin și i s-a părut că vede chiar resturi umane, cozi de câini, blană neidentificabilă, torentul se umflase periculos de mult, cei patru s-au smuls din clisă șiroind și au luat-o la fugă spre boarea care li se arăta în față.
Prăbușiți la marginea pădurii ce răsărise după boarea arămie, cei patru abia mai respirau. Primul s-a ridicat biciclistul și a apucat-o de umeri pe sclipicioasa, amândoi și-au șters ochii și au ridicat privirile spre întunericul violet care se apropia. Albia cu resturi se apropia de ei săpând cu furie în mâl.
– Pădurea o să ne salveze, a zis vaporoasa, așa a făcut de fiecare dată, știu din povești.
– Dar acum nu e o poveste, s-a încruntat biciclistul, haideți mai repede.
– Dar acolo o să murim de frig, s-au încruntat femeile.
– Mai bine de frig decât de glonț. Oricum nu e o pădure. Pădurea asta nu era aici, nu a fost niciodată, la marginile orașului se întindea numai câmpie, ierburi, parcă un fir de apă, biciclistul părea sigur pe el.
– Poate că firul de apă era lângă o pădure una din aia rară, un crâng, arboret, bunget, tufiș, îngrămădeală, hățiș, stufăriș, stuf, tufărie, desiș. Ceva, a zis bărbatul exasperat.
– Nu e frumos să faci pe deșteptul în momente din astea, l-a apostrofat vaporoasa. Nu știm ce va urma. Hei, mi se pare că mișcă ceva în șuvoiul de noroi.
În magma care se târa anevoie se mișca ceva, gesturi separate, voință proprie, respirație poate, sau doar ultimele reflexe. Cei patru au privit cu atenție, da, avea și păr, chestia noroită. Cu ultimele puteri din valurile amorfe s-a desprins o ființă de culoare maro negricioasă. Un câine uriaș. Pădurea părea că se închide în urma lor, simțeau că nu au unde să fugă, lighioana apocaliptică se îndrepta bălăngănindu-se spre ei. Cei patru s-au lipit unul de celălalt. Câinele a mai făcut câțiva pași și s-a prăbușit la un metru de ei. Ochii îi ținea deschiși.”
***
„Într-o seară pe ușa sălii de jocuri scria ÎNCHIS fără vreo altă explicație. Au urmat și alte seri, la fel închis, niciun număr de telefon, niciun indiciu, beznă. Lui Alexandru îi părea rău, s-a dus singur la ciorbă de vreo trei ori apoi a revenit la budinca cu spanac, parcă acum mai condimentată. Oare încălcaseră Decalogul lui Plăvan? Se stricaseră mașinăriile sau nu mai veneau clienții de frică zvonurilor și de acolo falimentul și de acolo biletul cu ÎNCHIS. După orele de program Alexandru mai dădea târcoale pe acolo, într-o seară l-a fugărit o gașcă de derbedei, cică să le dea bani, el umbla doar cu carduri la el. S-a dus la un bancomat, a scos trei sute și le-a dat, îl aștept au în fața sălii de jocuri sub lumina chioară de bec stradal. Unul a luat banii, altul i-a dat un pumn de l-a învinețit. Cum să se ducă acasă așa, ce-o să zică Diana?
Mesele de seară din sufrageria lor cu lampadar și atmosferă gălbui portocalie ajunseseră rutină curată. Dă-mi bolul cu salată (nouă în meniu), ia budinca, mai vrei? ți-a plăcut, da, nu, nu azi, avem apă, azi avem și vin, ce au mai zis la știri, tot aia, tot aia, ce? Despre pumnul în ochi au vorbit vreo săptămână, Diana insista să meargă la poliție să-i reclame. Alexandru nu avea de gând să facă o asemenea prostie. Ești un laș. Și seara se continua mecanic, cu budincă, lampadar, spanac, gălbui, vânătaie, grădiniță. Hai să plecăm în weekend la munte, ce zici? a propus el. Se anunță vreme bună, puțină ploaie, doar puțină, soare, se încălzește pe zi ce trece. E vară. De afară s-a auzit o explozie îndepărtată. O să port rochia vaporoasă, s-a gândit Diana uitându-se la ochiul lui.”
(fragment dintr-un roman în lucru)
ALINA GHERASIM – n. 1973, București, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania secția Pictură; 1992–1998 Universitatea Naționala de Arte București Clasa profesor pictor Henry Mavrodin.
Activitate ca scriitoare – Cărți publicate
2016 – Cartea de proză scurtă “Femeia – valiză”, editura Oscar Print, 2016. Lansată la târgul internațional de carte Gaudeamus 2016.
2017 – Cartea de proză scurtă „Colonia de cormorani”, editura Oscar Print, 2017.
2017 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce”, editura Oscar Print, 2017
2018 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce e la Paris”, editura Oscar Print, 2018 Prezentare autor la librăria “La doua bufnite”, Timișoara.
2018 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare „ARMOR”, proză scurtă.
2019 – Heidelberg – Lectură publică. Roman și proză scurtă. Asociația A.I Cuza din Heidelberg
2019 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare roman „Liniște, începe apusul!”, editura Oscar Print