Volumul semnat de cele două cercetătoare – Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu – publicat de curând în cadrul editurii Humanitas, se înscrie în sfera generoasă a studiilor referitoare la corespondență, un gen istoriografic care s-a îmbogățit în ultimii ani cu ediții ofertante (la o privire generală asupra acestui domeniu menționez în treacăt volumele „Dragă Domnule și prietene” – o corespondență inedită a doamnelor din înalta societate către Arsène Henry, ministru al Franței la București, „Memoriile căpitanului Dumitru Păsat”, prefațate de Eugen Negrici, – care include scrisori în ultima parte, volumul de corespondență din timpul războiului aparținând lui Raul Dona, „Jurnalul unui medic militar” etc. )

Corespondența perechii regale Carol și Elisabeta – dincolo de a fi o carte inedită, care umple un gol documentar – ocupă însă un loc aparte, atât în imaginarul referitor la perechea regală, cât mai ales în demontarea clișeelor referitoare la imaginea primei regine a României. De altfel, cercetătoarei Silvia Irina Zimmermann – care este chiar inițiatoarea și coordonatoarea Centrului de Cercetare „Carmen Sylva” din Neuwied – îi datorăm multe volume referitoare la regina Elisabeta în mod special axate pe opera literară a acesteia. Este și cea care semnează Studiul introductiv al prezentului volum care cuprinde corespondența suveranilor din perioada 1869-1888, păstrată la Arhivele Naționale ale României, un fond epistolar ce conține 432 de scrisori și telegrame ale Elisabetei și 52 de scrisori ale regelui Carol, din care cercetătoarele au selectat pentru publicare doar pe acelea pe care – în acord cu critica surselor și cu importanța documentelor – le-au considerat a fi reprezentative. Dincolo de ordonarea materialelor și de traducerea acestor scrisori (lucru deloc facil, având în vedere caligrafia), consider că marele merit al autoarelor ține de contextualizarea acestei corespondențe și de inserarea explicațiilor și a notelor acolo unde s-au impus. Cu siguranță că nimeni altcineva din peisajul istoriografic – și mă refer în mod special la istoricii specializați în perioada regalității – nu ar fi alcătuit o ediție mai bine documentată ca cea de față.

Volumul de față – și insist pe această teză – demontează unul dintre clișeele recurente referitoare la regina Elisabeta, cel în care aceasta a fost catalogată drept visătoare, debusolată, complet neracordată la realitățile politice și economice ale timpului (și nu numai!), neadaptată și indiferentă la jocurile puterii. În linii mari  – cu siguranță că și Însemnările reginei Maria nu adesea lipsite de malițiozitate au avut ponderea lor în conturarea unei asemenea imagini  – regina Elisabeta a traversat istoriografia cu un discurs în care termenii recurenți la adresa sa au fost doar: talent, generozitate și/sau sensibilitate. Prin publicarea acestui volum de scrisori, autoarele o readuc pe regină în atenția istoricilor (și a publicului larg) într-o cu totul altă lumină: o femeie inteligentă, deschisă la noutate și la tehnologiile timpului, perfect conștientă de contextul internațional, de jocurile puterii și de ambițiile personalităților din politica internă și externă, dubitativă și înțeleaptă, o prietenă apropiată, o sfătuitoare și o susținătoare a soțului aflat în câmpul bătăliei din cadrul Războiului de Independență, un exemplar partener de dialog pentru Carol, un om principal  și un model de devotament și de iubire pentru România. De altfel, cititorii pot descoperi (unii cu surprindere!) din acest volum și tonul tandru al scrisorilor pe care Carol i le trimite. Și aici discursul istoriografic (cel puțin cel referitor la această perioadă) a fost nedrept cu perechea regală, primând, în mod constant imaginea regelui și ocultându-se meritele reginei chiar și contextul războiului de Independență (iar despre acest episod al istoriei Carol o informează în detaliu despre strategiile combatanților!) atunci când regina s-a comportat exemplar fiind o adevărată mamă a răniților în spitalele din spatele frontului. Câteva fragmente din scrisorile Elisabetei sunt argumente viabile în spiritul celor menționate: „Mi se pare că ai putea ave nevoie, totuși, uneori și de mintea mea…” (21 octombrie 1869), „Ți-ai câștigat dragostea unui popor fără să faci parte din biserica lui. Dar, dacă treci la ei, va fi în curând ca în Rusia, unde convertirea este obligatorie. Învață-i să respecte prin tine și prin mine și alte biserici.” (1 noiembrie 1869), „Am senzația că din nou trebuie să gândești pentru toți miniștrii tăi laolaltă. Ei suferă cu toții de un orizont mult prea îngust. (…) Este dezolant când oameni inteligenți, de altfel, își poartă rațiunea închisă într-o cutioară peste ale cărei margini nu reușesc să privească.” (30 septembrie 1876), „Toată lumea știe că iubim pacea și, astfel, va face mai multă senzație dacă vom porni cu vitejie la război.”(2 oct, 1876), „Nu am o părere deosebit de bună despre domnii ruși și despre intențiile lor în ceea ce e privește.” (24 iulie 1877), „Rușii sunt tovarăși perfizi și trebuie să le amintim din când în când că nici nu ne-au dorit.”(30 iulie 1877).

Așadar un volum așteptat de istorici, care demontează clișee și restabilește spiritul critic și onestitatea asupra unei păți din discursul referitor la perechea regală Carol și Elisabeta, un volum care – dincolo de informațiile interesante care se adresează specialiștilor – aduce o mărturie emoționantă asupra vieții cotidiene ale cuplului, asupra dramelor, succeselor și speranțelor pe care le-au trăit.  

„Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol” Corespondența perechii regale, Volumul I, 1869-1888, Ediție de Silvia Irina Zimmermann și Romanița Constantinescu, Editura Humanitas, 2020, 374 p.

Notă: Acest text a apărut în premieră în numărul 36/2020 al revistei România literară.