Camera de pe Vasile Lupu era spre lumină. Cei doi se obişnuiseră să privească pe geam deodată. Puful de la plopiţe îl făcea pe colonel să tuşească chiar când le vedea dinăuntru. Ce drac, nu le mai taie odată!? Eftime, zice după o repriză de tuse uscată, nu ţi se face frică, băiatule? Te întreb aşa, confidenţial. Ţinând cont de ce se întâmplă acuma, nu mai merge cu paru’, merge cu vorba, dar ideea e dacă te simţi tu ameninţat. De, eşti un fel de scriitor, faci istorie! Lăsaţi, don colonel, că vă ştiu eu, pielea e ca năravu’. Ivan Ivan se schimbase la faţă. Cam cum îl ţineţi pe Paraschiv sub supraveghere, zice Eftime, dar eu nu fac ceva important, domnule Ivan de Ivan. Cum nu, scrii mereu la agendă. E după manuscrisul lui Zagoriţ, don colonel. Parcă ziceai că din Cronică. Şi, după o pauză, Ivan Ivan Că Istoria e o anchetă, zeţarule, dacă o faci tu. Nu sunt specialist la anchete, voi sunteţi, şi ce, e jignitor să scrii memoria locului? Cu nume şi prenume? Păi, Vasile Paraschiv stă şi pe zid şi nu l-ai şters nimeni, Nu, Eftime, că aşa e ordinu’ de Sus, Şi nu mai puneţi oamenii să-l aştepte la Statuia Libertăţii? Ce să aştepte, nebunule, e doar un nume pe perete. Nu e, ploieştenii văd. Or fi văzând, dar oamenii de la firu’ ierbii, nu înţelegi, sunt în rahat. Se pare că ţi-a alunecat litera, Eftime, poate ai vrut să scrii altceva despre peretele din beton de la Şapte Etaje. Că Vasile Paraschiv e prins în el, nu în vremea noastră. Şi nu vii aici să-mi ceri socoteală, eu sunt cel care vorbeşte, da? Atunci pot pleca, don colonel? Mă sfidezi? Bine, du-te, avem noi grijă! Pă dracu, avem o singură ciorbă, îşi spune Eftime la treptele din faţă. Oriunde mergi dai de replici din astea, că e sfidare, că e retorică, ceva Gherghiţa cu nopţile ei. Exact, pe ea de ce nu o cheamă la secţie? Dacă sirena asta e ca un horoscop pentru ţară, de ce ar tălmăci visele mai bine decât istoria cartonată? Acolo găseşti interpretări mai bune decât focul şi pustiul şi norii ei, nu? Aha, vorba colonelului, şi tunetu’ şi cutremuru’ şi pustia. Că horoscopul dă bine la popor. Avem informaţii clare, cică, Gherghiţa e ascultată, e un oracol, ce mai! E cine vrea fiecare, don colonel. Ca ăia care tac în păpuşoi? O spuneţi dumneavoastră. Dacă nu păstrezi distanţa, zeţarule, nu mai prinzi tu aer curat. Aerul e peste tot ca la Mucavaua de a dispărut, colonele, I-auzi, nu e coclit? De fiii şi nepoții voştri, Ei, cam întinzi coarda, Eftime, ia să te duc niţel la carantină, poate dimineaţa ai alte gânduri ’mneata. Noaptea, însă, a fost mai mare decât aştepta Eftime timpul. Pe banca din celula secţiei, cu doi arestaţi alături, aştepta. Mă, ăştia nu deschide ferestrele, mă, omule! Vorbea burtosul din braţele unuia Stamate, cu şerpi şi plăcuţă pe piept, Ia uite, Vătafule, ce au pescuit azi! Şi desface şliţul şi trimite pe faţa noului venit un jet puternic şi Ia, frate-miu asta, ia în cămaşă! Să fie noapte, grasule, zice. Taci, bre, ie om de cultură. De un’ ştii, Mi-a spus majoru’, nu mai contează să fii afară, îi aduc aci, înăuntru. Ia zi, se îndreaptă spre Eftime, fătălăule, ce pula mea, ţi-o înfig, ce zici? Am io aşa o plăcere să le-o fac spilcuiţilor, Vătafule. Om de cultură, zici? Uite colea! Ăoleo, da’ ăsta-i umbră, ce e? Eftime nu înţelege. Spatele i se spintecă. Şi Stamate, de pe fesele închipuite cu femei, Puicuţă, zice, şi se desface. Din carne îl întoarce cu şerpii pe slăbănog ca să-l scuipe între ochi. Na, că nu alegi nimic din lemn, mai pune pe tine, futu-i să-ţi-o…! E ca o scândură, mămicule, i se adresează celuilalt.

               Eftime nu se mai poate ţine şi mirosul din cămaşa lui se răspândeşte în celulă. O bătaie în zăbrele şi majorul soseşte cu cheile la brâu, S-a cufurit, don major, luaţi-l că nu e bun de nimica. Ordinu’ e până mâine dimineaţă, băieţi. Şi ne ţii cu putoarea asta în nas, don major? Aţi dus-o voi şi mai rău, ăhă! 

Cei doi abia se desluşesc în contururile lor brăzdate de şerpi. Inimioare şi nume de femei se mişcă în becul chior şi pe tavan. Până la urmă adorm sub paza zeţarului. Eftime nu aţipeşte decât ca să se trezească şi mai slăbit. Norii prezicătoarei Gherghiţa îl îmbracă degeaba până dimineaţa când se face şi un foc mare şi cineva îl trage afară, între gras şi Vătaf, E ca mort, aude. Caraghiosule, aude, ai făcut pe tine de frică. Nu frica, nu frica, ar fi vrut să spună, şi mai transpirat, şi mai murdar de noaptea cămăşii.

Totuşi, acasă şi-a mai revenit din tremurat după duş şi un somn bun. Spre ziuă, visul cu noaptea în el, apoi dintr-odată şi tiparniţa de la Mucava, Ca o maşină de tortură, Doamne, l-au sculat cu becul din tavan în ochi. A deschis agenda şi, fiindcă scrisul era unul singur, s-a mai liniştit. Acum vedea literele că se aşază singure în şpalt…ia te uită!

               Pe pat de nuntă şi de moarte. Cum arăta casa veche a Muruzului cu zăcerea femeii în trei zile şi trei nopţi? Obosită. Doar se bătuseră şi cuie în patul iatacului.  Ca în sicriu. După  îmbrăcătura nouă dinaintea culesului viei, cum ceruse jupâneasa, Costache şi-a ridicat bărbia şi a intrat cu slugile lui în curte, apoi a urcat pe prispă. Pipăia rezistenţa la ferestre, dar Muruzoae nu s-a sculat din patul cu multe cuie în el fiindcă nu îl trecuse în foaia de zestre, Nici casa din vie, ghiavole, i-a strigat lui Costache. Ţi-ajunge casele mari şi Ploieştii câte ţi-a dat bătrânu’. Şi satele. Coană mare, la domniţa pe care am luat-o casa veche stă să se năruie. Am îmbrăcat-o în vară, Costache. Şi pivniţa? Vrei să fie viaţa mea în răcoarea ei? Ca în piele de şarpe? Atunci vodă, Costache Ipsilanti, a pus pecete, Baroneasa e ca o mamă pentru ginere, în această chestiune se dă jupânesei dreptul la casă şi la vie. Nu să-i pună cursă ca la şoareci, a strigat jupâneasa. Să-mi închiză casa cu lacăt, Doamne! Ce, e goală? Şi nu s-a dat jos din pat câteva luni şi tot nemişcată a fost şi hotărârea dumneaei. Mai ales că hotărârea stătea sub pecete şi o semnătură lată, aşa cum se întindea şi scrisul lui Constantin Alexandru Ipsilanti. Ca iedera peste poartă, îşi zice Muruzoae la 1803, ieşită pe prispă. Şi timpul părea să se odihnească odată cu ea până la 1807, dar pentru ploieşteni nicidecum. Tăbărâse pe ei Costache dacă se întărise cu Ploieştii şi toată întinderea din jur cu încă o pecete la 1806. Că se scorojea darul de atâtea straturi, iar cenuşa mai că arunca şi trâmbiţa şi cartea domnească după Biblie dacă ar fi citit-o careva. Doar că pâra ploieştenilor nu se sfârşise. Erau împotriva lui Costache şi în viaţă şi în moarte, având drepturi vechi pe tot cuprinsul locului. Aşa făceau drumurile de des la domnie că s-au stricat şi ele, iar praful intra în oraş odată cu căruţele şi tălpile lipsă. Un vechil al Muruzoaei putea da mărturie că ploieştenii au umblat la obrazul unui mijlocitor cu daruri de bani. De asta nu-şi află el odihna nici în mormânt, întreba popa la căpătâiul cucoanei. Şi jupâneasa s-a temut în ultima clipă pentru ploieşteni. Viaţa mea nu o dau zestre fetei, a zis. Oraşul să nu fie sub blestemul beizadelei, a şoptit, cu ochii daţi peste cap şi cuiele de la pat slăbite, apoi bătute din nou. Nu se ştie dacă Ienache sau Muruzoae apucaseră să semneze vreo hârtie în alb, dar oraşul era tot mai asuprit de ginere, cu ochii pe cenuşa cărţii domneşti. De acolo trebuie că dorinţa lui e prea mare şi singurătatea Muruzoaei prea adevărată ca să nu vadă ea întunericul din patul plin de cuie ruginite. Numai pe capii răzmeriţei nu-i putea supune Costache. Şi dacă tăia unu, creştea altu. Ce pacoste să vândă ei vin şi rachiu contra poruncii domneşti! Şi în amurgul care se opintea spre Dâmbu şi mai departe, pe Teleajen, capetele se mişcau întruna. Nici sfetnicul de taină al voievodului nu reuşea să desluşească adevărul. Stafiile astea de ploieşteni sunt ca visele, Măria Ta, schimbă graniţa de nu mai ştii ce-i adevărat şi ce nu. Că ascultă numai de voinţa lor. Şi doar am oprit-o, Măria Ta. Vând vin şi ţuică, nu ascultă nici în zilele de târg, unde aduc şi vite la vânzare. Ispravnicii judeţului degeaba au pus alt cep la burtă şi au golit butoaiele, Stafiile nu au oprit vânzarea nici la gura pivniţei. De acolo îndeamnă capul lor alte obraze, Măria Ta, la nesupunere. Sunt turbaţi? Nu, ei zic că sunt dârji. Să-i vedem la divan, atunci, a zis vodă. Şi divanul a trimis un ofiţer cu soldaţii să-i astâmpere, să le intre în curţi, în pivniţe, în somn. Dacă e nevoie, să le taie capetele, a strigat vodă la sfetnic în camerele de taină. Şi visele. Iar sfetnicul a mai adăugat şi lacăt la cârciumile din oraş şi adusul sub pază la divan. Capetele, însă, îl ţineau numai în frică şi în inima fără inimă a lui Costache, iar soldaţii s-au nărăvit sub ochii ofiţerului chiar la vinul şi ţuica de prună. S-au nărăvit ei şi la fete. Stricaţi poruncile, vă trimit la ocnă, le-a strigat ofiţerul. Atunci unii s-au tras la somn, unde iar au băut, dar ţuica era ca de căcărează, ptiu, ce gust! E din găinaţ? Şi l-au cunoscut pe supusul francez de Sprâncenat chiar în moalele capului până a fost gata să treacă iarna.

Ce legătură este între Vasile Paraschiv şi francezul care nu era francez pe la 1810? Ofiţerul. Cu  o talpă în loc de gură, l-a interogat la sânge pe Sprâncenatu. De la răutate, ar fi zis francezul care era român. Dar acelaşi ofiţer a revenit după atâta timp în uniformă din beciul de pe Vasile Lupu direct la ceremonie. Asta în momentul în care, înaintat colonel, primise şi misiunea de la Ploieşti. Misterul era uniforma, bine conservată, care îl făcea mai în vârstă la a doua înfăţişare. Părea din altă epocă şi onorul s-a dat nu omului, ci uniformei. Trimis să îndrepte stricăciunea de pe parafa şi semnătura domnească primul ofiţer venea va să zică din nou cu fiecare colonel de securitate în misie la Ploieşti.

Nu se chinuise degeaba atunci, în zi de târg, să-l găsească pe franţuzu’ de Sprâncenat şi, după o jumătate de zi, să se tragă într-o latură a oborului pentru posteritate. Era exact locul unde stă azi scris Paraschiv. Nu cu teşitura pe creştet de la bătăi, dar cu aceeaşi nesupunere în ochi. Uniforma trimisă de la Bucureşti prima dată pentru răsculaţi s-a desfăcut de ofiţer, acoperită şi ea, la fel ca parafa şi semnătura domnească de pe hârtia boierului, cu zeamă acră. Cârciumile erau şi în incinta Halelor acum. Numai că franţuzul de mahala avea obrăznicie cu acte, nu a putut fi arestat pe vremuri aşa de tulburi. La ordinul ofiţerului, înrămat la o masă cu sticla de ţuică în faţă, polcovnicul a umblat din pivniţă în pivniţă cu pecetea la îndemână. Punea sigiliu la vinul şi la rachiul orăşenilor, îşi sufleca imediat şi pantalonii din cauza noroiului. Dar pecetea era şi din gură, Cine mai execută ordinele ca el, ca el să păţească, na! Şi s-a retras ca să poată reveni la vreme nouă. Aşa s-a lovit a doua oară de zid. Ca şi zilele lui Paraschiv.

Paraschiv avea domiciliu forţat şi capul pleşuv şi raţele care-i mâncau din cearcăne şi cum să mai iasă din casă la 83 de ani în secolul XXI decât cu perete cu tot? Şi asta după ce în ciuda ofiţerului, care apărea din neant mereu, a făcut sindicat liber când libertatea era în cărţile cu pânză roşie din biblioteci şi librării. Gura lui pungă nu i-a convins pe cei 67 de securişti care au stat cu vorrrba, cu becul aprins, cu ranga pe el că e prea cunoscut şi că Europa liberă ce face cu atitudinea lui şi cu oasele lui? Şi i se găureau oscioarele mai la fiecare chemare pe Vasile Lupu şi atunci o adiere rece se strecura prin ele ca prin ochii deschişi de la lumina care fâşâia în ei. Şi ce dacă 67 de lucrători la Servicii nu au fost urmăriţi nici după 89, timpul scrierii eroului ploieştean pe peretele de la Şapte Etaje a durat câteva decenii. În plus, Vasile a fost cavaler şi pe reverul hainei lui de luptător. Că vremurile nu s-au schimbat, sunt la fel, zice. Greşit, i-au spus de la ziarul local. Paraschiv îşi pusese deja bustul la Viişoara, să-l asculte Zagoriţ din sculptura de alături. Nici ultima bătaie a inimii nu a mai contat, oricum era octogenar, ce să mai îndrepţi la un om care nu a tăcut din gură şi dacă a mâncat soia şi dacă a primit onorul la groapă. Asta e, plec mai trist decât am crezut, şi-a zis, dar o să lupt şi în mormânt. Pe zidul de la Şapte Etaje n-a semnat nimeni, ţara e liberă. Şi la psihiatrie era tot aşa, să nu credeţi că nu m-au bătut la beci şi în pădure, unde săpam gropi una după alta. Una după alta ca să schimb macazul, aşa urmărit pe stradă şi huiduit şi chemat în case conspirative, lovit în creştet până la leşin. Şi sacii de nisip rămâneau în cap şi pumnii în ficat şi bătăile pe tălpi şi bastoanele de cauciuc pe spate şi iradierea în stomac şi cred că va fi rău în ţară. S-a hotărât, va fi internat tot timpul. Măcar în azilul psihiatric de la Voila până şi medicul se acoperea cu pământ ca să văd eu cum e să suferi o pareză pe faţă, săracu! Îl chemau şi pe el la secţie ca şi pe fiică-mea. Şi nu e lăsat Paraschiv Vasile, Ivane, să se odihnească în pace dacă nu numai anii 70-80 au fost îngropaţi odată cu el, ci şi ăştia noi care umblă liberi cum umbla greva foamei pe holurile spitalului de boli psihice de la Urlaţi. Că şi foamea tot antisocială era ca şi vorbele din casa lui Goma din Bucureşti. A fost Vasile scos, arestat şi trimis la pădure pe timpul lui Ceauşescu. Să cureţe plămânii la Săpoca din Buzău! Dar acolo avea un aer incurabil cum scrie pe fişa de internare, şi violent, şi periculos. Noroc cu sindicaliştii din Franţa. Şi ei au văzut oasele pe bulanul securităţii ieşite pe stradă ca o necunoscută. Una cu sacii de pungi adunate grămadă ca să pară că ar fi la nebuni, şi în libertate. Mai puţin au văzut revenirea lui Vasile în ţară, că altă pădure îl înghiţise. Numai că avea zile în el numitul Vasile Paraschiv, bătut ca să intre în groapa care nu l-a vrut nici ea. Să trăiască până la bătrâneţe şi să vadă tristeţea cea mare cu ochii lui! Lăsăm zvonurile, astea foşneau şi pe Bulevardul Castanilor, de la Gara de Sud spre Centru, mai abitir după 89 când oricare ştire lovea ca diagnosticul de la Voila, Socola şi Urlaţi împreună. Parcă râmele din propria groapă, ce mai, treceau de acum de pe stânga pe dreapta şi invers ca loviturile de pumni în cap. Cu pieptul gol am intrat în secolul XXI, cu el ieşim, mâncat de veşti ca de inundaţii, a zis. Şi o să treacă timpul şi nu mai rămâne decât molozu’ din om, Papagalule, strigă nea Costică de la Şapte, moare poetu’ la unu şi tu îi dai cu libertatea cuvântului. Ce faci cu ea, zi, papagalule! Vasile Paraschiv tace, scris pe zidul blocului care ţine umbră Catedralei Sfântul Ioan ca să aibă răcoare lumânările. Câine, aude, asta înseamnă dreptate, fără voinţa poporului? Când ieşi din gropniţă să fii milionar? Şi în euro, care te baţi cu veştile false şi baţi la retragere, aşa e, o s-o luaţi la futu-i şi în morminte, ha! Ce, are voie omu’ să aibă păreri, da? Ce, te crezi civilizat, pentru ţărişoara asta? Bagă paie sub haine că e degeaba, nu ascultă nimenea, mai bine la frontu’ Jilava, ţipete, fulgere, pumni şi dosu’ la perete! Că ce mucegai, e loc luminat care se găsesc şi urmele paturilor suprapuse de acu treijdăani, vechituri, degete smulse, asta cu uniforma gardianului. Îl reeducăm noi dacă vrei culoare şi câte o fereastră şi un frig, zice. Rămâi mască, asta-i, aşa e dacă eşti suflet şi îs zidurile strimte, Vasile. Rămâne Costică de la şapte marcat pe viaţă dacă aşa simţi moartea mai nou, nea Paraschiv, zice (Notă Eftime: Dar vă spun eu, colonele, omu’ recent nu mai vrea să ştie nici dacă se întoarce seara înapoi, cum a fost pe timpul deţinuţilor politici).

Zidul unde stă Paraschiv erou prahovean dă în staţia de autobuz de câteva decenii. Degeaba şi-a văzut de atâtea ori moartea în viaţă, gândindu-se că va cânta cineva, măcar la acordeon, în uşile de la Halele Centrale. Uşile erau deschise ca ziua şi în celulă, nu ca pe timpul ofiţerului trimis prima dată pe moşia lui Costache. Atunci, încă nu ieşise bine în cuie sicriul Muruzoaei să-l pună în racla din pod, nici nu se stricase scândura cea bună că ofiţerul tot la sticla din obor rămăsese. Se uita la ziua de târg cum vine din nămolul Dâmbului şi nu se mai opreşte. Şi în lumina amurgului însuşi polcovnicul s-a dus pe cer să-l anunţe pe domn că misia asta e tare grea, Sunt nesupuşi, Mărite. Şi icoanele? Doar preoţii, Măria Ta. Aha! Păi, să se trimită alt ofiţer la Ploieşti ca să pună peceţi pe cele rupte sau neiscălite. Tot sunt ploieştenii, care umblă şi morţi pe drumul Bucureştilor, toată ziua la scaun, a spus. Şi Divanul a hotărât să-i pecetluiască iar cu beciul dacă altfel nu se supun. Nu se supun, Măria Ta, că nu e pedeapsă pentru ei, oricâte lovituri li s-ar da în mijlocul pieţei şi chiar de acolo până la marginea Bucureştilor. Iar pedepsele sunt pe hârtie, Doamne, înjurăturile nu mai vorbim. Sprâncenaţii nu le-au recunoscut nici în faţa noului ofiţer, chiar dacă au spart geamurile magistraţilor când a trecut vântul. Şi vântul s-a oprit doar la obor, unde a plesnit biciul beizadelei Caragea şi s-a înfipt în noroi odată cu calul. Şi cu şaua. În faţa ofiţerului fără somn de două zile nici un orăşean, însă, nu a recunoscut vreo înjurătură, Nici cunoaşte, nici vinde vin sau rachiu. Dar era din nou zi de târg şi trebuie că oborul duhnea de la varza, merele, cartofii şi baligile întărite de o săptămână. Mai ales că se strecurase printre bălţi şi chipul franţuzului. În noroiul până la glezne oamenii nu au nicio semnătură, spatele hârtiei e gol, Doamne. Să caute divanul la act, Măria Ta! Costache a avut iar noroc cu celălalt Caragea, Ioan, domnitorul. I-a dat la 1813 dreptul care i se mai dăduse, cu ziua şi noaptea, vinul şi rachiul, biciul şi umbrarele pe moşia Ploieşti. Ne ia lumina şi ne ia întunericul, ar fi zis francezul, ploieştean de la mama lui. Asta ca să stea sub pecete averea Muruzului cel bătrân, blestemat să-i fie numele, a spus. Aşa, câţi s-au tras din Moş Ploae, mai ales parte bărbătească, tot într-o luptă au ţinut-o. Şi asta pentru brazda scoasă din rădăcinile mai grele decât coroana copacilor, care ţine umbră şi azi strămoşului, cu Apusul şi Răsăritul în el deopotrivă. Poate şi pentru că ochiul de apă văzut de nurori în ochii băieţilor tremura. Aşa ţineau ei de o margine a locului, cu braţe tari, până să ajungă la Târgşor şi să-l înghită Ploescii. Iar moşia lui Costache Caragea venea mereu din cărţile domneşti cu cenuşă, dar şi cu o trâmbiţă, numai că auzul văzul ploieştenilor erau cu nărav. Nici s-au supus, nici s-au speriat de semnături şi peceţi, mari ca poalele popei din Mahalaua Sfântul Neculai Vechi când au aţâţat cu Preasfinţia Sa în frunte apa Teleajenului. Râul a luat-o înapoi încă o dată spre munte şi obrăznicia a ajuns la curtea domnească. Ba, deşi tot ei desfăceau peceţile de la butoaie, mergeau cu pâra că hotarul înaintaşilor lui Ioan Caragea făcut lui Costache era după rugăciunile şi banii daţi la judecată, pe când ei erau nestrămutaţi pe acest loc al Vlăsiei de la Matei Basarab. Dacă li s-au rupt documentele e să-i supună boeru’?

Şi Alexandru Şuţu la a treia domnie tot lui Caragea a dat întărire că se învăţase la dar ca la caftan. Astfel, mâinile ploieştenilor nu mai ţineau în ele decât amintiri, mai ales pe cele dintâi, cu rădăcinile smulse din pământ, cu mănăstirea şi cu Dumnezeu. Acum, şi cu hârtia voievodului cel luminat la dar. De aici, Măria Ta, şi împotrivirea noastră. Până şi jupâneasa lui Costache, născută Muruz, Fie-i numele adormit, se plângea că nu poate supune moşia cu toate cărţile ce au asupra lor de la vodă, Că nici ocna nu-i mai opreşte din nedreptăţi, Doamne. Dar domn ajunsese Nicolae Caragea. Avea cinci fete ca cinci nevoinţe şi atunci degetele cinci s-a lungit la pungile cam mari ca să le căpătuiască odată, diavolilor! Apoi, spun că şi următorul, Mihai Şuţu, avea o îngustime a frunţii cum era şi mintea fiului, vărsată în vase mari de pământ cu sacii de aur înăuntru pentru a trece graniţa cu toţii înapoi. Mai puneţi şi că un Alexandru Muruz a prins ciuma pe scaun domnesc. Aşa veneau de repede în el şi se sculau domnii că şi lăcustele au intrat în crăpături, crezând că sunt câmpurile locuite de secetă. Însuşi domnul a văzut că praful este vânt când se strânge recolta şi cerul se închină de unul singur la vremea care îi asuprea pe supuşi. Cât despre vodă cel pomenit Constantin Hangerli poate să fi avut barbă de sfânt, dar şi el scotea bani îndoit din orice, mai ales că lupii flămânziseră, iar câinii se repezeau înaintea lor ca oile pe care le păzeau. Şi dacă mai sufla vreun ploieştean în piatra seacă de pe marginea drumului a venit văcăritul. Chiar şi în rugăciunile mănăstireşti s-ar fi găsit niscai dări la domnie, cel mai rău era pentru potrivnici, că nu mai suflau, munciţi şi băgaţi în fum şi ardei iute, cu mâinile îndărăt. Primeau loviturile de la moartea care nu mai venea, năpârca, doar îi adulmeca aşa cum erau, desculţi şi cu zilele în nopţi, multe neadormite în zăpada care făcea ţurţuri de geruială. Sau era biciul slujbaşilor, dat înapoi de trupurile lor uscate. Nu mai ştia bărbatul cu femeia lui unde sunt, că nu-i mai omoară odată! Nici morţi nu scăpau fiind chinul mai mare decât ei, sloiuri aşezate iarna în curtea palatului domnesc ca un răspuns la toată nesupunerea şi înmulţirea fără odihnă a plângerilor. Dobitoacele mai puteau fugi din iarna aspră, dar troienele care erau, de fapt, ploieştenii unde să se ducă? Stăteau goi, împunşi de ger şi de bici, Totuna! După blestemul Hangerli, Ioan, un Caragea a fost ciuma. V-am mai spus, dar să ştiţi că Strigoaica luase jumătatea din Nord s-o verse peste Muntenia. Avea pielea domnitorului pe ea, cea de vulpe, şi faţa lui de hapsân nepictat de vreun zugrav de biserici deşi Satana vărsase chipul în chip pentru el. Însăşi vremea s-a dat doi paşi înapoi la asemenea scârbă, temându-se că pământul ia culoare de la faţa cât o haită de lighioane a lui Ioan Caragea. Mai făţiş şi mai curmeziş, mai viclean şi mai fără iertare faţă de supuşi nici că se afla pe pământul românesc când molima a luat odată cu fuga şi asemenea drac de domnitor. Sprâncenele i se ridicaseră Strigoaicei, mirate şi ea că nu mai are purtătorul de chei ce jefui. Săraca ţară de Nord, a alunecat  peste toată Muntenia şi s-a trezit la graniţă fără voia ei, înghesuită în pungile de la brâul şi din cuferele fugarului! Acolo vinerea trecea peste duminică, săptămâna peste luni şi ani, aşa cum tocmai venea la a treia domnie Alexandru Şuţu. Şi acest domn ştia să numere la 1818 mai repede decât altădată, fiind graba şi flămânzirea pungii mai mare şi mai mare. Pentru asta şi erau şi sunt domnitorii autori de cărţi, cu semnătura şi pecetea umflate înăuntru ca pungile de dar. Nu la fel arăta jalba mototolită în mâinile lui Croitoru sau Târşă, care au luat drumul domniei fiindcă, Măria Ta, dregătorii îşi fac obicei nou, adică prăvălii pe care le închiriază ploieştenilor. Până şi pe drum Croitoru, Florea şi Târşă au simţit pe spate greutatea chiriei de la ceauş ori de la vistiernic. Nu-şi închipuiseră că ciuma se va întinde şi peste gardul şi glasul lor, că va rupe locul plin de maldăre de zarzavat, lemne de foc, butoaie, câte şi mai câte trebuitoare omului. Ca zilele de târg, Mărite Domn. Atunci săptămâna tot se mai întindea cu vin, ţuică, tutun, căruţe descărcate sau nu, feluri şi feluri de pastramă, brânză şi altele. Toate, însă, erau spre vânzare la mâna vistiernicului, cel care se nărăvise deodată la o parte din piaţă, unde a şi ordonat să se arunce în noroi marfa ploieşteanului. Şi marfa se uita mirată din buţile şi de pe mesele oamenilor cu azi şi cu mâine încurcate în sudălmi. Atunci, orăşenii şi-au lărgit ogrăzile şi au închis Drumul Oilor ca să facă vânzare fără voia magistraţilor şi să aibă calea la domnie liberă, cu Florea, Croitoru şi Târşă în frunte. Au mers ce au mers la scaun cu tulburare. Se zice că mergea nesupunerea însăşi dincolo de Târgşor, mergea înainte ca o rudă moartă, în vis. Când se oprea delegaţia, se oprea şi ea, păstrându-şi distanţa, o noapte prin care nici ochiul bufniţei nu mai trecea. Şi dacă ar fi fost aurit. Drumul, totuşi, a ajuns la capătul lui şi s-a obţinut cercetare asupra moşiei Ploieştilor din partea lui Şuţu. Cercetaşul a lăsat scris că doar câţiva boieri au copleşit pământul Ploieşti, care nici nu mai are cuprinsul din vremurile de demult. Întinderea locului stă sub acareturi, prăvălii şi tot mai multe umbrare. Că ele se umflă peste ziua care se face din altă zi ca să-şi întindă cel pricopsit locul mai mult, în multe părţi. Tot nu se trece în acte. Umbrarele astea se năpustesc peste uluci şi peste gard direct în prăvăliile şi curţile săracilor. Aşa pierd ei odihna şi plătesc chirii la ce au avut şi se trezesc ziua că nu mai e zi, noaptea că nu e noapte, doar umbra care e locul, acum cu însemne, adică închis pentru vieţile şi vitele lor.

Aşa o împărţire de la cei care puneau lărgime peste strâmtoraţi s-a mutat şi pe câmp, afară din oraş, ba vistiernicul Barbu sau Brutaru sau frate-su sau alţii şi alţii cu multe pogoane au mai luat şi locuri în dijmă. Locuitorii Rudului, înainte de a se face uliţă, au stat pe loturi de arătură că erau sat şi după câteva vieţi la urmaşi nu le-a mai rămas decât vreo bătătură cu ţinte. Strâmtă ca un sicriu de lemn negeluit. Mulţi au fost siliţi să rămână în căsoaie cu umbrarele lăţite peste ei de nu mai vedeau ziua. În multe rânduri Rudul s-a îndreptat şi a smuls umbrarele, dar se făceau la loc. Se făcea răcoare pentru cine trebuie. Să mai dea şi chirie după asta, nu? De aceea Târşă, Croitoru şi Florea şi-au scos arăturile pe drumul cu ciori, pacostele astea înşirate la umbră. Li s-au adăugat ploieştenii cu pământul dat în dijmă de boieri deşi era al lor. adevărat, se ridicaseră dintre ei mulţi negustori, şi aceia cu umbrarele lăţite, dar bătătura săracilor arăta ca o gloabă şi atât. Dacă vreunul pune semn pe un loc, Doamne, îl închide pentru el, aşază o căsoaie şi al lui este. Oof, of! Vecinătatea mai era doar un hotar. Şi de hotar trăgea cu însemn ba unul, ba altul, fiecare ţinând cont doar de legea lui.

Curând, în biroul cu uşă capitonată de pe Vasile Lupu Ivan Ivan se uita, de la un timp, mereu la ceas. Obosise cu agenda zeţarului de la Mucava, şi la serviciu, şi în gând, şi acasă.

– Nu se mai vede om cu om, domn cu domn, Eftime, sunt prea mulţi pe tron, m-ai cam ameţit.

– Aşa e istoria noastră, după domnii, răspunde zeţarul de pe scaunul lui.

– Bine, dar şi cu certurile astea, tot o năclăială.

– Istoria locului e aşa cum a fost.

– Şi când se termină cu pâra la domnie?

– Niciodată.

– Au, da’ înţelept mai eşti. Îmi dai lecţii?

– Se poate, domn colonel?

– Mă faci cobai, după câte văd.

– Pe dumneavoastră nu. Că nu vă pot schimba, doar povestea, dacă nu vă supăraţi.

– Da’ câte poveşti sunt? Parcă vorbeam de istorie.

– De ea spuneam.

Ivan Ivan îşi ia servieta fără să-i mai zică lui Eftime când să vină, Îl găsesc eu. Se grăbea. Încep să mă obişnuiesc, îşi zice.

---

VIORICA RĂDUȚĂ debuteaza cu volumul de versuri Patimi dupa mine in 1998. Urmează: Lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Cind amintirile, corpuri subtile (2007), Viața de apa de uscat (2008), Cam toti murim (2010), Mama întreabă daca stau pînă seara (2013). Publica romanele: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), In exod (Cartea Românească, 2008), Mamamea moarte (2008), In doua lumi (Cartea Românească, 2013); , Orașul închis (Polirom, 2017),volumele de eseuri: Graalul fara Graal (2002), Interpolari și interpolari (2007). Colaborări cu poezie, proza, cronici la revistele Acolada, Ateneu, Argeș, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spatii Culturale, Viața Românească etc. Membra a USR, filiala București.