Romanul Eu și Marilyn – semnat de cunoscuta autoare coreeană Ji-Min Lee – este construit în jurul unui fapt istoric, respectiv vizita divei americane în februarie 1954 la Seul pentru a concerta în fața trupelor americane la câteva luni de la armistițiu. Deși prezent în titlu, numele lui Monroe constituie mai degrabă un catalizator în articulația cărții, în raport cu care autoarea dezvăluie treptat o lume devastată de ororile războiului, de traumele provocate de lupta pentru supraviețuire, o umanitate la limita alienării. Marilyn Monroe este – printr-o contragere cu nuanță metafizică și psihologică – alteritatea în toată complexitatea ei – ca spațiu, ca model, ca valori, ca splendoare, ca înfățișare, ca idee și ca feminitate. Este paradoxul însuși – dar un paradox necesar și binevenit într-o vale a morții – de care se agață energiile combatanților, un melanj de senzualitate care, perceput tot într-o gramatică a stranietății, pare inocent într-o lume supusă alienării și violenței. „Marilyn nu știe mai nimic despre Coreea, dar e limpede că știe o grămadă de lucruri despre oameni. Ea n-are nevoie să vorbească nicio limbă. Farmecul ei face inutile serviciile unei amărâte de interprete ca mine.”

Personajul principal al romanului – tânăra Alice J. Kim – își povestește drama la persoana întâi, iar autoarea optează pentru această formulă stilistică pe cât de personală pe atât de dificilă, tocmai pentru a accentua din dramatismul narativ. Parcursul ei și cel al divei hollywoodiene se intersectează (ea fiind translator  pentru Marilyn Monroe în Coreea) și în același timp se conturează fiecare în raport cu propria realitate în care sunt integrate prin jocurile destinului. Firește, din această perspectivă, romanul comportă o anumită previzibilitate, fără însă a oculta din charmul și modelul de feminitate al fiecărei protagoniste. Ineditul survine – și, odată cu această doză de inedit și forța stilistică a prozatoarei – atunci când cititorul este atras în complexitatea și absurditatea războiului. Este spațiul în care Ji-Min Lee se mișcă în contextul romanului cu cea mai mare naturalețe și pe care îl stăpânește la nivel psihologic în toate detaliile lui. Chiar și cele două povești de dragoste – nu lipsite de culoare dar care nu dau centrul de greutate al romanului – pe care protagonista cărții le trăiește sunt pretexte ale unui comportament care se articulează tot în această logică a conflictului. – „Nici o femeie nu mai e frumoasă atunci când e compătimită.”

Alice, „fata cu părul încărunțit înainte de vreme și vopsit cu bere” care a renunțat la numele său adevărat Kim Aesun din cauza războiului și a iubirii este un personaj puternic construit, o femeie traumatizată de ororile războiului, depersonalizată, al cărei trecut misterios și surprinzător se descoperă treptat – „Detest afecțiunea, căci face oamenii vulnerabili. Mă simt mult mai bine când sunt neînțeleasă sincer decât atunci când sunt înțeleasă nesincer”. În același timp, Alice este artistul nevoit să renunțe la artă pentru a supraviețui, intelectualul sub presiunea ideologiilor, femeia a cărei iubire stă sub semnul avatarurilor războiului – „Niciunul dintre lucrurile învățate la școală nu mi-a fost de folos în momentele decisive ale vieții. Dimpotrivă, piedicile cele mai mari pentru mine au fost tocmai inteligența și talentul, chiar dacă nici acestea nu sunt ieșite din comun”. De altfel, această temă a artistului față în față cu totalitarismul – și, implicit, capacitatea sa de a supraviețui, de a se compromite sau de a pactiza în raport cu regimul – reprezintă o recurență în imaginarului ororilor unei astfel de ideologii, una dintre cele mai apăsătoare. Ideea compromisului prin artă, a artei angajate, a propagandei prin intermediul imaginii, și chiar a limitei în care poți subîntinde această concesie, este atent tratată în paginile cărții. „Oamenii simpli ca noi nu rostesc niciodată următoarele cuvinte: război și artă.” Alice este forțată să se confrunte tocmai cu trecutul de care fuge și, rând pe rând, cu cei pe care a încercat să îi uite sau pe care i-a crezut morți reapar în viața ei. Rezultatul este o înțelegerea a trecutului, a deciziilor proprii și ale celor din jur pentru că „Trădarea are mereu două fețe, numai că cei implicați nu află în același timp”.

Supraviețuirea comportă adesea imaginea paradoxului – eroina încearcă să se sinucidă și este considerată de unii a fi la limita alienării. Sfârșește prin a trăi. Într-un mediu în care napalmul răscolește pământului dincolo de legile războiului și moartea nu ține cont de vârstă sau de implicații sociale, supraviețuirea poate fi adesea un măr otrăvit și mai puțin o eliberare. Ea vine la pachet cu trauma și alienarea. „Faptul că am supraviețuit a fost un triumf, dar am abandonat curând lupta” și „poate că nici moartea nu e atât de cumplită.”

Undeva, pe fundal, apare ca personaj secundar – dar omniprezent în cadre – Seulul, zugrăvit fie ca un mare caleidoscop obscen, fie sub metafora unei clădiri înalte cu geamuri sparte, ca o tigvă. Un Seul populat de o lume cosmopolită care – afirmă eroina principală – „e indiferentă la soarta unui individ și nu dă doi bani pe morală.” E decadența de vină? – Nicidecum, e suferința, sunt repercusiunile unui război care sfredelesc în umanitate. „Seulul își ascunde cu iscusință ruinele la adăpostul nopții în care mă pierd și eu. Pătrund în întunericul profund al orașului care, odată cu gloanțele, a înghițit în bucăți mărunte întreaga frumusețe a omenirii, cu trecutul, lacrimile, jurnalele, panglicile, semnele de carte și acordeoanele ei.”

De remarcat în contextul romanului este și măiestria prozatoarei de a specula cu registrele temporale – fie că povestește idile petrecute în vremea colonialismului din 1947, fie că aduce povestea într-un prezent situat în 1954 –  impresionează finețea cu care inserează acțiunea fără a știrbi din unitatea personajului principal. Este evidentă tentația de a da poveștii o notă de roman de spionaj, însă este mai degrabă un element secundar, cu atât mai mult cu cât romanul surprinde prin pasaje mult mai bine articulate stilistic decât această înclinație către lumea serviciilor secrete. Tot în contextul reușitelor narative se integrează scena dansului de la clubul ofițerilor –  „Nu mă surprinde atât de mult apariția neașteptată a atâtor femei libere, ci mă uimește mai degrabă faptul că femeile acestea au supraviețuit războiului. Poate că toată durerea și tristețea lor atârnă de candelabrul ce strălucește în mijlocul sălii, de aceea e atât de frumos și de fragil, încât pare gata să se prăbușească. Le invidiez pe femeile acestea independente pentru dorința lor neînfrânată de a dansa. Războiul le-a făcut să înțeleagă de timpuriu zădărnicia vieții, de aceea pot să-și miște acum trupurile cu ușurință, fără regrete.” – un loc în care, peste trecut și peste suferință, dansează însăși viața, sau ce a mai rămas din ea.

De o densitate care pe alocuri bulversează cititorul – există o divă, un război care a măcinat o națiune și a zguduit-o din temeliile ei, iubiri clandestine, suferință dusă la extrem, atrocități greu de imaginat  (cele mai multe dintre ele în spatele frontului), sărăcie și injustiție, artă, maternitate, moarte – romanul se impune ca un expozeu al temei supraviețuirii. Rămâne incontestabilă însă forța narativă a prozatoarei, și sunt momente, pe parcursul lecturii, în care ai senzația că citești când un roman psihologic, când un scenariu de film documentar, când un jurnal intim din timpul războiului coreean. „Mă uit la Poarta Namdaemun, devenită între timp un arhicunoscut veteran de război, și nu găsesc nici un cuvânt de îmbărbătare. Trec cu compasiune prin fața monumentului, aflat încă în picioare printr-o minune. Acum arată de parcă ar fi gata să părăsească și el Seulul.” Dincolo de oroare și de mulțimile bulversate care adesea nu înțeleg nimic din oferta politică a liderilor, dincolo de feminitatea călcată în picioare și de justiția adesea inexistentă, romanul este străbătut, de la prima și până la ultima pagină de firul fragil al supraviețuirii care conectează ultimele fărâme de energie din corpurile epuizate și le obligă să trăiască.

Ji-Min Lee, Eu și Marilyn, Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, traducere din coreeană și note de Diana Yuksel, București, 2020.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr. 42/2020.