Irina și Horia sunt doi frați care se maturizează evoluând separat, deși în copilărie fuseseră foarte apropiați. Lucrul e favorizat, între altele, și de diferența foarte mică de vârstă dintre ei. Din vagi motive, Irina a renunțat la un job bănos în București, pentru mult mai puțin profitabila slujbă de asistent social, care-i impune o perioadă să ajute un muzician nonagenar în treburile casnice. Horia, după o scurtă carieră de boxer profesionist și ceva ani de studenție, predă istorie și sport la un liceu din Giurgiu. Uniți puternic de un nefericit eveniment din adolescență, ambii s-au rupt brutal de părinți, organizându-și viața de adulți într-o fermă opoziție cu valorile impuse autoritar de un tată habotnic, practicant al unei ortodoxii rigide, și o mamă fără contur, dizolvată de violența refulată a soțului. Irina locuiește acum într-un apartament cu iubita ei, iar Horia stă singur, închis într-o existență pe cât de misterioasă și de liberă, pe-atât de conformă cu propriul său cod moral. Pe neașteptate, Horia e acuzat de hărțuire sexuală de una dintre elevele lui, cazul e amplificat de presă și de opinia publică și de aici toată viața lui începe s-o ia la vale imprevizibil. Irina face un scop suprem din a-și ajuta fratele să treacă peste situație și mai ales din a-i dovedi oficial nevinovăția, chiar dacă acest lucru aduce cu el acțiuni la limita legalității și a rezonabilului. Abia cu Horia impulsurile ei filantropice sunt cu adevărat testate, la fel ca și raporturile cu partenera ei de viață.

Acesta e plot-ul din Toate păcatele noastre, romanul lui Mihail Victus (editura Litera, București, 2021), o remarcabilă investigație narativă asupra răului gratuit și a traumelor lăsate de acesta. Consecințele lor sunt multiple, și-n planul evoluțiilor personale, și-n cel al relațiilor interumane, mai ales când nu știi ce combinație fatală de factori a dus la un anume gest, la un anume comportament, la o anume decizie. Puse sub rezonanța sobră a unor sentințe biblice cu un parcurs special, capitolele romanului desfășoară o proză deopotrivă introspectivă și realistă, psihanalitică și cronologic faptică. În jurul revederii îndelung așteptate a celor doi frați și a cazului cu potențial penal se aglutinează fragmentar instantanee din copilăria și tinerețea lor recentă, din interiorul fostei lor familii și a actualului lor statut, din întâmplările cotidiene și discuțiile dintre varii personaje. Toate alcătuiesc o substanță epică amestecată, ordonată sinuos de perspectiva singulară a Irinei, desemnată ca narator principal și veritabil investigator autobiografic. Dincolo de latura afectivă a problemei, de cea memoriei comune și de cea pur juridică, depoziția Irinei confirmă că numai o iubire la fel de gratuită precum răul care se tot perpetuează poate scoate situația la liman: „Gestul de a întinde mâna și a-mi salva fratele venea după o atât de lungă așteptare, încât orice altceva s-a pierdut undeva în decor. Nici măcar nu existase un strigăt de ajutor, dar știam că Horia nu l-ar fi cerut oricum, indiferent dacă faptul că se zbătea să rămână la suprafață nu era doar o figură de stil exagerată a situației în care se găsea.”

Ambiguitatea tuturor celor trecute, prezente și viitoare plutește ca un spectru generator de alte și alte „păcate”. Muțenia și retractilitatea structurală care-l caracterizaseră dintotdeauna pe Horia, la un loc cu discreția și empatia surorii sale vin să aducă noi și numeroase imponderabile. Între ele intră și aceea ca tânărul gata mereu să se rateze și să-și apere onoarea cu pumnii chiar să fie vinovat. Până la urmă, care anume dintre „păcatele” neexorcizate la timp ar fi putut duce la ceea ce se întâmplase (dacă, într-adevăr, se întâmplase ceva)? Relația cvasi-erotică dintre ei, în copilărie, apoi atitudinea maternă pe care ea o cultiva cu o enervantă obstinație? Autoritatea absurdă, castratoare și suspicioasă a tatălui, când încă trăiau în casa părintească? Evenimentul marcant care-i unise definitiv, cândva? Lipsa de consistență a Dumnezeului căruia fuseseră obligați să se închine de la cea mai fragedă vârstă? Faptul că, până la un punct, nimeni nu-i ascultase, că nimeni nu-i crezuse, că nimănui nu-i păsase de ceea ce voiseră sau gândiseră ei? Homosexualitatea asumată a unuia, solitudinea și erotismul vagant al celuilalt? Un gen obscur de gelozie între ei? Și cum s-ar putea explica, de pildă, reacția bruscă de respingere a pacientului Irinei, când păreau să fi devenit destul de apropiați? Ce e fraternitatea, până la urmă, un fel de prietenie, o sinecură afectivă, o dependență alunecoasă, o nebuloasă a inconștientului, un colac de salvare?

Surprinzătoarele rezolvări din final nu răspund la toate întrebările și nu închid povestea. Schița timidă de dans – scena cu care se încheie romanul – nu-i altceva decât expresia unei bucurii și deopotrivă apogeul unui efort căruia nu i se poate întrezări rezultatul. Epuizarea Irinei în încercarea de a-și salva fratele a căpătat doar pasager un sfârșit. Din urmă pot veni alte evenimente inexplicabile, care să-și ceară confesiunea. Deocamdată Irina doar a închis o ușă pe care au deschis-o aiurea oameni cu intenții obscure.

Mozaicat în tehnică și captivant în problematică, romanul cu titlu negruzzian al lui Mihail Victus semnalează o realizare originală în câmpul prozastic autohton. Dacă e o întâmplare sau marchează un stil, se va vedea mai încolo.

(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)

Adrian G. Romila (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat cărțile: ”Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie” (Timpul, 2009), premiul pentru debut USR, Iaşi; ”De-a dragostea și drumul. Stații de lectură”, eseuri (Eikon, 2010); ”În drum spre sud. Roman de aventură” (Brumar, 2012), premiul USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași”, selectat cu un fragment în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, FILIT, 2013; ”Radio în zăpadă”, povestiri (Tracus Arte, 2014); ”Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării”, eseu (Cartea Românească, 2015); ”Mici schimbări în viață”, povestiri (Charmides, 2016); ”Zeppelin”, roman (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman, (Polirom, 2019), Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, eseuri, (Junimea, 2020). A fost inclus cu o povestire în antologia de proză scurtă românească apăruă în limba sârbă sub titlul Antologija savremelne rumunske kratke proze. Ponoćni voz (Niu Libertatea, Pančevo, 2017), coordonată de Simona Lazarjan Popov. A fost contributor, cu câte un text, în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016),Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste ”pe hârtie” și pe internet. Este membru al Uniunnii Scriitorilor și al PEN Club România și este redactor la trimestrialul cultural ”Conta”, editat la Piatra-Neamț.