Există întotdeauna printre cuvintele literaturii un ochi care rămâne deschis, care nu obosește să vadă toate desfășurările vieții în toate stările care o cuprind și o spun, care îi așază fiecare dintre dimensiuni în desenul lasciv și clar al lentorii, al mișcării într-un fel de ralanti care poate să țină tot ce se vede în imagini foarte puțin mișcate, în imagini în care doar anumite gesturi ale lor pot fi (sur)prinse integral și cărora mai departe să li se adauge continuu componente care să le ajute să se definească, care să le amplifice desfășurările laolaltă cu fiecare zgomot care poate să încapă în ele, și împreună cu ce culori se pot adăuga să completeze și să așeze povestea în acel tablou vivant în care toate își pot face cunoscute motivele și excepțiile care le-au dat identitate, iar odată cu ea aceste posibilități de a fi așezate în anumite tipare.

   Cosmin Perța reușește să adune și să adauge cuvintele care să continue toată această alcătuire și să facă vizibile astfel fiecare dintre firidele care le conțin și din care le scoate în această lumină specială pe care a găsit-o, una a lentorii, a lentorii căutate care poate să definească oricare dintre așezările molcome în care totul se desfășoară încet și bine, până la capăt, una în care nimic din ce trebuie spus și arătat nu se rătăcește, nu se pierde pe drum. Cititorul nu are de ales și se așază și el în text, în această textură calmă, caldă și acaparatoare care îl alătură astfel fiecăreia dintre desfășurările care se impun mai departe. Astfel vor fi parcurse toate etapele poveștii și duse la capăt toate stările lor împreună, într-un fel de tovărășie pe care autorul a știut să o sugereze și să o impună, prin care a știut să își cuprindă cititorul în aceste agrafe ale textului, ale poveștii lui.

… privea absentă peisajul, urmărind dealurile, pâlcurile de copaci, câte vreo vacă sau vreun cal singuratici pe câmp, fără să poată focaliza nimic…

   Dispariția este un năvod care mai departe își trage încet cititorul prin toate adâncimile și prin toate părțile luminate sau întunecate ale acestei întinderi de ape adânci, ale acestei suprafețe lichide în care totul se desfășoară într-un (ne)firesc joc al atingerilor, al touch– urilor ce vor impune un fel de addict, unul în care își înfășoară autorul povestea, iar mai departe va rămâne firesc la îndemâna acestor stări și așa va putea să își continue călătoria prins și el în ochiurile care îl atrag în stările acestea ale contemplării și ale tuturor imaginilor ce îl însoțesc și îl conduc pe acest traseu firesc sau nu al empatizării cu toate aceste povești care vor întregi pas cu pas fiecare dintre deblocarea și înțelegerea lor.

… Avu o senzație puternică de oprire a timpului, un soi de stop-cadru, în care doar lungi dâre de lumină vibrau, tremurate de foșnetul perdelelor umflate de vânt prin geamurile sparte…

   În aceste cuvinte Cosmin Perța nu pune doar o poveste, sau mai multe, nu concepe doar o alcătuire care încearcă să traseze, să tușeze și să dezvăluie câteva dintre istoriile care s-au pus în aceste cuvinte. Aici ne sunt arătate încet și distinct multe dintre stările poeziei care îl însoțesc, fiecare dintre posibilele lor zvâcniri care mențin constant acel puls fără de care nu s-ar putea individualiza în marea de cuvinte pe care o parcurge, în care se scaldă și de ale cărei alge și ude firimituri nu se (mai) poate separa. Sunt aici lumini și motive, momente care impun frigul sau căldura, nocturnul sau diurnul împreună cu toate orele lor panice, la un loc cu toate cuvintele lor disponibile să se așeze astfel pentru a-și spune aceste povești și a (a)duce odată cu ele toate aromele ce le însoțesc și le spun pentru simțuri.

… Chiar dacă asta însemna să întoarcă lumea pe dos. Chiar dacă asta însemna să dispară…

   Poezia este neobositul ochi mereu deschis și neobosit pe care Cosmin Perța îl pune în fiecare dintre alcătuirile pe care le desface din corpul lui pentru ca să spună și pentru ca ceea ce spune să își poată găsi loc în fiecare dintre înțelesurile așezate de el în cuvinte. Există și folosește acest ochi deschis pentru a pune în privirea lui toate desfășurările vieții, pentru a-i adăuga permanent părți și fragmente din corpul lui desfăcut așa de fiecare dintre aceste sfâșieri făcute șuvițe și arătate în aceste împletituri textuale acaparatoare și acoperitoare ale imposibilităților de a conteni permanentele dispariții și toate neînțelegerile lor care neliniștesc, și care mai departe îi încarcă tot timpul corpul cu nerăbdarea necesară și de neoprit de a merge și de a încerca oboselile acestor călătorii niciodată definitivate sau terminate, niciodată spuse până la capăt.

… Era liniște și era bine…

   În Dispariția ne sunt propuse pentru cunoaștere toate provocările facerii și ale desfacerii lumii, toate care pot să încapă în cuvintele unei povești alcătuită din povești, ale acelor lumi care acceptă să își înghesuie întregul în noduri care le va ține după aceea într-o țesătură indestructibilă și care își va impune fiecare dintre straturile pe care structura astfel alcătuită, și în care povestea va rămâne, să fie contemplată continuu, iar sfârșiturile ei posibile să nu își poată găsi reperele ce i-ar putea impune și îngădui nedumeriri, limite.

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.