Mi-e greu să cred că ai putea scrie ficțiune cu personaje-animale, fie ele naratori ori ba, fără să fii iubitor de animale (eventual, al animalului ales ca protagonist). Mi-e greu să cred, deci, că poți scrie cu și despre pisici, fără să fii pisicofil. Și cum scriitorii sunt, în general, pisicofili învederați, o carte din perspectivă felină n-ar fi chiar o surpriză. Oricum, prin echivocul loialității, mozaicul vizual al frumuseții, abordarea egoistă a libertății personale, prezența discretă, grațioasă și tactilă, pisica e un animal ofertant literar, poate mai ofertant decât altele. Pe divanul unui scriitor, în spațiul său intim, întotdeauna există undeva real sau potențial o pisică, fie stând ca un sfinx cu ochii ficși, concentrați, ori dimpotrivă, cu privirea molatecă și grea, fie pășește în mișcare furișată, baleind unduios printre mobile și cărți. Ion Creangă, la bojdeuca ieșeană, înconjurat de mulțime de prieteni blănoși și torcăitori, e doar unul dintre exemplele cunoscute.

De la E.T.A. Hoffmann (Părerile despre viață ale motanului Murr) și Mihail Bulgakov (Maestrul și Margareta) la James Bowen (Un motan pe nume Bob) și Grigori Slujitel (Zilele lui Savelie) – exclud aici animalele din basmele de genul Motanului încălțat al lui Charles Perrault sau Pisica de Cheshire din Alice în Țara Minunilor al lui Lewis Caroll, unde firescul fantasticului exclude ineditul punctului de vedere, lumea a fost privită deja în proză prin ochi de pisică. Consecințele au fost cele scontate: alteritate existențială, omniprezență spațială, privire oblică asupra umanității, comic al situațiilor și al replicilor rezultate din personificare. Din câte știu, în spațiul autohton nu prea avem cazuri, ele sunt mai degrabă analoage ale pisicilor și-mi vin în minte acum cățelușa Eromanga și dulăul Argus din romanul Lumea în două zile al lui George Bălăiță. Cu excepția celebră a Motanului Arpagic, imaginat atât de inteligent și de subversiv în comunism de Ana Blandiana, o pisică aleasă anume ca voce narativă nu cred să fi adăstat prea des pe la noi prin literatură. „Pentru că așa e dat de la natură”, reflectează tânărul scriitor rus Grigori Slujitel în romanul unde Moscova contemporană trece prin ochii cotoiului Savelie, „ca, dacă te lipești multă vreme de cineva, în tine să se formeze un fel de scobitură care se potrivește exact cu protuberanța din câinele sau pisica ta. Și, cu cât iubești mai tare pe cineva, cu atât ai mai multe asemenea scobituri, care nu pot fi reparate la service și pe care nu le acoperă nicio asigurare medicală”.

Memoriile unui motan călător (Humanitas, București, 2020, trad. din japoneză de Raluca Nicolae), romanul scriitoarei japoneze Hiro Arikawa, spune povestea tragi-comică a prieteniei dintre om și felină. Satoru Miyawaki, protagonistul, e un tânăr care adoptă motănelul adăpostit sub mașina lui și pentru că-i trezește mila, dar și în amintirea altuia, Hachi, pe care-l iubise enorm, pe care fusese nevoit să-l înstrăineze și care murise departe de el, într-un accident de mașină.. Îi pune numele Nana, îl face parte din viața sa cotidiană și, datorită cozii în forma cifrei șapte, îl declară ironic aducător de noroc (coada în formă de cârlig ar fi trebuit să agațe lucrurile faste). Monologurile amuzante ale motanului, marcate grafic adesea diferit, se intersectează cu cele ale unui narator anonim care panoramează neutru faptele. Prin această privire binoculară om-pisică, ele se adună concentric „din mers”, se legă treptat la distanță și pendulează mereu între două timpuri.

În prezentul naratorial Satoru, aflat într-o postură existențială incomodă (detaliile  ei dramatice le vom afla mult mai târziu), călătorește cu dubița în căutarea unor posibili părinți adoptivi pentru felina de companie, colindând fără succes pe la toți prietenii și foștii colegi de școală. Aceasta e, de fapt, epopeea motanului călător, pe parcursul drumului el privește lumea oamenilor, le aude poveștile și le „rememorează”, desigur cernute (cu mult haz pentru cititor) prin propriile valori pisicești. În ciuda inteligenței, atașamentului și frumuseții, din varii motive Nana e respins de fiecare dată de cei invitați să-l primească, spre bucuria amândurora, stăpân și animal, care nu erau prea dornici, de fapt, să se despartă. Stația finală e mătușa lui Satoru, la care cei doi ajung înghițind cu mașina o distanță enormă, pe mare și pe uscat, gonind pe autostrăzi sau îmbarcându-se pe feriboturile care leagă insulele arhipelagului nipon. E singura care acceptă fără crâcnire motanul și vom vedea abia spre sfârșit de ce o face, lucru care pune întreaga poveste într-o cu totul altă lumină.

A doua zonă cronologică a romanului e cea a vieții lui Satoru de până la momentul călătoriei: părinții, prietenii, rudele, școala, primele experiențe marcante. În jurul lui și al însoțitorilor clipesc în flash-uri disparate stampe de viață japoneză, cu peisaje, obiecte, moravuri, tipologii, cutume religioase și familiale, totul ca-ntr-o sinuoasă pinacotecă de profil, traversată haios de coada în formă de șapte a lui Nana. Îngrijorat să-i găsească un stăpân la fel de bun ca el, tânărul protagonist descoperă încet-încet că motanul pe care-l cară în cușcă peste tot pe bancheta dubiței e, de fapt, unica ființă de pe pământ de care viața sa scurtă și nefericită s-a legat indestructibil. Consecință a unei singurătăți irezolvabile, călătoria lor capătă, astfel, o altă dimensiune afectivă. Obsesia lui Satoru – de a opri undeva mașina, pentru a-i arăta prietenului său blănos marea –  e ocazia uneia dintre cele mai tandre și mai intense scene din epopeea itinerantă a celor doi. Reproduc in extenso un fragment din ea, cel în care Nana, lăsat liber, pare pierdut pe malul oceanului, prin vegetația înaltă:

„Satoru a început să mă strige și să alerge în toate părțile. Nu mă lăsa inima să-l văd în halul acesta, așa că am urlat cât mai țineau bojocii:

Aiiiici, suuuunt aiiiici!

Și iată-l, încadrat de spicele de stuf chinezesc, cu chipul profilându-i-se pe peticul de cer din spatele său. Satoru s-a uitat în jos, și, de îndată ce-a dat cu ochii de mine, fața crispată i s-a destins și privirea i s-a îmblânzit. O rază de soare i-a căzut chiar pe dârele umede de pe obraji. A îngenunchiat și m-a strâns în brațe cu putere, fără să fie în stare să rostească niciun cuvânt.

Au! Mă doare! Mă strivești!

– Prostule! Dacă te rătăceai, nu te-aș mai fi găsit în veci.

Voia să facă pe durul, dar îl podidiseră lacrimile. […]

– Să nu mă mai părăsești vreodată!

Știam cât de mult ține la mine, știam cât s-a străduit să-mi găsească alt stăpân, dar și cât de ușurat fusese de fiecare dată când mă luase înapoi. Le spunea prietenilor că-i pare rău, însă în mașină era numai un zâmbet.

Cu siguranță n-o să te părăsesc niciodată!

Satoru plângea în tăcere, iar eu am început să-i ling mâna cu delicatețe.

Fii pe pace! Totul va fi bine! Probabil că și Hachi simțise ce simt și eu acum. Probabil că și el regretase despărțirea de Satoru, dar nici copilul, nici motanul nu putuseră să rămână împreună. Acum însă Satoru nu mai era copil, cum nici eu nu eram Hachi, ci un maidanez căpos, care nu se dădea bătut cu una, cu două.

Era ultima noastră călătorie, iar eu eram hotărât să mergem în cele mai frumoase locuri. Poate aș putea pescui câteva momente de neuitat cu codița mea norocoasă, în formă de șapte…”

Cu o intensitate dozată strategic spre final, unde emoția și poematicul se îmbină cu mare impact, romanul lui Hiro Arikawa e atât un imn închinat prieteniei dintre oameni și pisici, cât și o cronică minusculă a etosului japonez modern. Lectura lui e la fel de plăcută ca mângâierea unui motan care ți se freacă tandru de picioare, privindu-te afectuos cu ochii ca două fante de smarald și coada ridicată loial.

(text apărut în ultimul număr al revistei „România literară”)

---

ADRIAN G. ROMILA s-a născut pe 29 septembrie 1974, la Piatra-Neamţ. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, și un master în literatură comparată şi folclor. A finalizat în 2005 un doctorat în folclor şi antropologie culturală.

A debutat cu poezie (1996) în „Symposion”, suplimentul literar al ziarului „24 ore” din Iaşi și a scris articole în presa studențească de la sfârșitul anilor 1990.

Volume: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, Iaşi: 2009); De-a dragostea și drumul. Stații de lectură (Eikon, Cluj-Napoca), eseuri de critică literară; În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, Timișoara, 2012) – volum premiat, în 2013, ex aequo, de USR Iași, nominalizat la Premiul Național de proză al ”Ziarului de Iași” și selectat, cu un fragment tradus în engleză, în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, editată sub egida FILIT, 2013; Radio în zăpadă (Tracus Arte, 2014), proză scurtă; Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării (Cartea Românească, 2015), eseu; Mici schimbări în viață (Charmides, Bistrița, 2016), proză scurtă; Zeppelin (Polirom, 2017), roman, premiat de USR sub titulatura ”Scriitorul lunii septembrie” și nominalizat la ”Scriitorul anului 2017”, Apocalipsis, roman (Polirom, 2019), Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe (Junimea, Iași, 2020).

A fost contributor cu câte un text în antologiile Cartea copilăriilor (Polirom, 2016), Scriitori la poliție (Polirom, 2016) și Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017).

Deține rubrici permanente de cronică literară în „România literară” și ”Convorbiri literare”, postează curent texte pe revista on line ”Lapunkt” și este redactor la trimestrialul cultural „Conta”, editat la Piatra-Neamț.

A publicat, de-a lungul anilor, cronici și eseuri în ”Idei în dialog”, ”Viața românească,” ”Hyperion”, ”Bucureștiul cultural”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Cuvântul”, ”Verso”, ”Familia”, ”Dilema veche”, www.literaturadeazi.ro.