71.

În largul oceanului vaporul care cutezase să spargă valurile se scufunda lăsând la suprafața apei tulburate câteva vârfuri ca niște cuțite, rugina se scursese în urma lui ca o dâră a unui Leviatan rănit. Insula la asfințit le privea din urmă pe toate femeile ale căror suflete se ridicau la ceruri din imensa carcasă de metal.

De pe puntea lor albița privea cu ochii ficși tragedia, o să ajungă un simplu subiect de presă, o să dispară printre mesajele lumii bune care scrie pe twitter. Islandezele erau paralizate de frică. Soarta lor în oglinda din față era hâdă. Oare ce i-am făcut lui Samuel de s-a purtat așa cu noi? Cu noi toate…, șoptea Guðrún în timp ce-și învârtea părul roșu pe degete, rupând din el fire și fire.

– Totul e bine când se termină cu bine, fraza asta nu mai funcționează, stai liniștită Guðrún, i-a zis Laugheiður cu ochi-n lacrimi. Măcar o barcă să se salveze, ce rău am făcut?

– Pedeapsa nu e legată de nicio faptă, a zis Eliza. Pedeapsa e acum legată de șirul de consecințe, nici nu se mai știe de la ce s-a plecat.

– Ei, cum nu?

– O lume fără femei!? Fiți serioase! a zis Eliza pe un ton dur.

– Urmează timpuri ale sclaviei…a murmurat albița.

– Mă plictisiți, a zis Laugheiður. Mai bine ne gândim cum să evadăm din toată nebunia asta. Oare pe unde o fi grădinarul tău?

Vaporul a trosnit.

– Da’ repede, că nu mai e timp.

– Și unde să fugim? Dacă nu ți-e cu supărare, a zis Guðrún.

– Înapoi în Islanda. Mi-e dor de verile de acolo.

– Serios!?

Vaporul se descompunea cu zgomote surde. Femeile se adunaseră pe puntea de sus așteptând ca soarta să ia o decizie.

– Nu era mai bine dacă rămâneam în Islanda, cu puținii noștri prieteni, cu cafeaua de pe strada Skólavörðustígur, serile răcoroase…Nu mi-ar mai păsa dacă suntem singure, ne-am avea pe noi două, a suspinat Laugheiður. Mi-e un dor nebun de lacul Lagarfljót de băile care-mi încrețeau pielea și-mi făceau ochii mici. Tu erai foarte frumoasă în lumina apusului, Guðrún. Am plecat dintr-un loc sigur…

– Nu există așa ceva. Tremuri, a zis Guðrún și a luat-o pe după umeri. Să ne întoarcem unde? Și acolo va fi la fel în curând. Lumea se schimbă, cafenelele de pe strada Skólavörðustígur or să se închidă rând pe rând.

– Cui i-ar folosi? s-a băgat albița.

– Nu mai contează.

 Eliza fixa orizontul. Pe pânza lui imensă și liniștită alte și alte vapoare se pregăteau de naufragiu, fiarele ruginite se prelingeau în apele oceanului, dar până s-o facă se sprijineau de aer ca de un gard invizibil. Și-a adus aminte de casa ei de pe strada liniștită, de ziua în care pe gardul ei alb au apărut tablele alea urâte și îi stricaseră priveliștea. Acum totul era previzibil. Teama se furișa afară prin ochiurile fine ale minții ca printr-o sită. Nimic din ce-a fost nu va mai fi la fel. Istoria se bazează pe principiul ăsta.

Diminețile și serile au început să se unească.

72.

Skólavörðustígur.

Strada cu galerii de artă și cafenele renumite. Există un articol bun în Icelandic Times despre istoria străzii, Guðrún și Laugheiður contribuiseră și ele cu câteva mărturii pentru promovarea orașului lor. Se poartă. Articolele cu confesiuni de la oameni reali sunt interesante și inspiră. Prietena lor Ísgerður se pricepea la scris, de când își pierduse părinții într-un accident de mașină mintea și simțurile se ascuțiseră. Primele ei articole erau scrise fără curaj, îi era teamă de ceva neclar, nu reușea să treacă de clasicele subiecte de blog cu cafea, căței, pisici, plante rare din Islanda. Blogul ei cu povești avea puțini vizitatori. Apoi a venit accidentul. Ísgerður s-a refugiat și în băutură. Islanda e o țară fabuloasă cu o climă dură. Stâncile se mutaseră temporar în inima lui Ísgerður. Scria bine acum, nu se mai temea de nimic. Lumea oricum comentează, doar să aibă o ocazie să spună răutăți. Guðrún era de părere că ar fi bine să scrie un roman despre adevărata viață a islandezilor. Nu ce se scrie în mod curent pe site-urile cu imagini pitorești.

Ísgerður a scris o poveste despre singurătate. Povestea unei străzi. Acum mai bine de o sută de ani avea două trei case și un turn, găsise o fotografie veche din care râdea un băiețel cu o căciulă imensă care-i făcea fața foarte mică. Între timp răsăriseră și alte case de la geamurile cărora sclipeau lumânări făcând nopțile de iarnă suportabile. Noaptea era lungă, foarte lungă cu aerul albastru iar ziua persista ca un abur albicios efemer. În decembrie soarele răsare pe la 11 dimineața și apune pe la 4 după amiaza.

– Ah, suspina Guðrún, da, și Groenlanda. Nu am ajuns niciodată la Nuuk.

– Nu știu de ce tot vrei să fugi, se mira Laugheiður rozându-și unghiile.

– De mine fug, dar folosesc ocazia asta ca să văd lumea.

(Fragment de roman în lucru)

---

ALINA GHERASIM – n. 1973, București, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania secția Pictură; 1992–1998 Universitatea Naționala de Arte București Clasa profesor pictor Henry Mavrodin.

Activitate ca scriitoare – Cărți publicate

2016 – Cartea de proză scurtă “Femeia – valiză”, editura Oscar Print, 2016. Lansată la târgul internațional de carte Gaudeamus 2016.

2017 – Cartea de proză scurtă „Colonia de cormorani”, editura Oscar Print, 2017.

2017 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce”, editura Oscar Print, 2017

2018 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce e la Paris”, editura Oscar Print, 2018  Prezentare autor la librăria “La doua bufnite”, Timișoara.

2018 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare „ARMOR”, proză scurtă.

2019 – Heidelberg – Lectură publică. Roman și proză scurtă. Asociația A.I Cuza din Heidelberg

2019 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare roman „Liniște, începe apusul!”, editura Oscar Print