În cadrul discursului de lansare, spuneați despre „Melancolia”  că este o carte care nu are vocația best-sellerului, care e cuminte, pasivă, care te așteaptă într-un colțișor. Este ca un schit. A fost însă un succes evident! Și dovadă, iată – veștile sunt nemaipomenite și vă felicit la rândul meu – volumul va fi lansat și în Franța la începutul acestui an – Éditions Noir sur Blanc – traducerea fiind semnată de Laure Hinckel.  Cum ați primit vestea?

„Melancolia” e una dintre cărțile mele „de suflet”, la care țin enorm. Cred că nicăieri nu sunt eu însumi, cel de-acum, mai mult decât acolo. Îmi plac nelocalizarea și atemporalitatea ei care o transformă într-o lume de parabolă și de basm. E motivul pentru care n-a fost primită la adevărata ei valoare, cred eu, în România, pentru că literatura dominantă aici e una ”realistă”, a cotidianului și-a momentului istoric actual. Cartea mea e pe o direcție diametral opusă, pentru că eu am mizat, în perioada mea de după „Solenoid”, pe un fel de „universalitate” a povestirii, care s-o facă lizibilă în orice spațiu cultural, în orice limbă și-n orice timp. Sunt povești neo-romantice, „dark”, dar și luminate de un strop de suprarealism. Cred că ele se află cel mai aproape ca atmosferă de pictura metafizică a lui Giorgio de Chirico sau a lui Fabrizio Clerici.

Vor apărea la anul trei ediții străine ale „Melancoliei”, cea franceză la „Noir sur Blanc”, cea germană la „Paul Zsonay Verlag” din Viena și cea italiană la editura „La Nave di Teseo”. Traducerile vor aparține unora dintre cei mai buni traducători în limbile respective, Laure Hinckel, Ernest Wichner și Bruno Mazzoni. Tot anul viitor vor mai apărea și alte ediții străine ale cărților mele, ediții ale ”Solenoidului” în engleză, olandeză, norvegiană și bulgară, ale „Nostalgiei” în engleză și greacă etc., unele la edituri mari precum „Penguin Books”, „Random House” sau „Seuil”. Firește, toate aceste traduceri nu transformă automat cărțile mele în best-sellers mondiale. Până acolo e cale lungă. Dar pot spune că mă aflu pe un drum bun și sper să pot scrie mai departe, cel puțin am această mare dorință dea-mi continua drumul în literatură.

Care sunt  așteptările pe care le aveți de la publicul francez? Cum au fost receptate în acest spațiu cărțile dumneavoastră?

„Solenoid” a fost considerat o revelație în toate țările în care-a apărut până acum, Germania, Franța, Spania și Slovacia. A fost pe primul sau pe primele locuri în topuri și s-au scris lucruri minunate despre el. În Franța a fost nominalizat la Prix Médicis Étranger și a primit două premii, Prix Millepages și Prix Transfuges. A avut cronici elogioase în, practic, toate marile ziare franceze. Până la el, pot spune că scrierile mele s-au aflat în Franța într-un con de umbră din care am crezut că nu vor mai ieși vreodată. Nici „Lulu” („Travesti”), nici „De ce iubim femeile”, nici „Orbitor” (publicate de „Denoël”), nici cele apărute la editura „P.O.L.”, „Nostalgia”, „Frumoasele străine” și „Levantul”, nu au avut decât prea puțină vizibilitate. Este foarte greu să fii autor român, totul e-mpotriva ta când vrei să ieși în lume, dar asta e o poveste veche. Eu cred că am mers pe un drum ascendent, dar cu imens efort și cu o încetineală exasperantă. Astăzi cred că sunt respectat pretutindeni unde mi-am publicat cărțile. Aștept acum ca și „Melancolia” să aibă parte de cronici bune, dar s-o vedem mai întâi publicată.

Cele trei proze care fac parte din acest volum („Punțile”, „Vulpile”, „Pieile”) citite într-un mod anume par a nu se circumscrie unei geografii reale. De ce această alegere de a povesti într-un astfel de timp continuu, într-un spațiu parcă suspendat undeva, de o fragilitate copleșitoare. Potențează starea de melancolie, e consecință a ei?

Unde și în ce loc se-ntâmplă miturile, basmele, legendele, visele și halucinațiile? Nu în realitatea care se vede cu ochii și se pipăie cu degetele. Realitatea nu e decât un alt vis al minții noastre, alături de celelalte. Pentru minte, real este inputul pe care-l primește, fie de la obiectele lumii, fie de la resorturile interioare ale sufletului. În vis, nu ne îndoim că ne aflăm în realitate. Lumea povestirilor mele se află în craniul meu, ca și cea a romanelor mele. Doar că, dacă în celelalte scrieri ale mele puteai localiza date concrete și precise: Bucureștiul cu străzile și clădirile lui, figuri istorice reale etc., în „Melancolia” au ființă reală doar sentimentele, nuanțele, poveștile împletite și despletite ca un mare vis continuu. Ne aflăm în subteran, într-un enorm spațiu al imaginarului omenesc. Cum spuneam, dacă în „Solenoid” mă aflam încă în București, deși unul deformat după propriile mele nevoi narative și vizionare, aici nu mai poți spune „sunt pe strada Ștefan cel Mare” sau „faptele se petrec în anii 70”. E o nouă realitate, supra- și sub-reală, produs al imaginației, al dragostei și, firește, al melancoliei…

Melancolia – un fluid care traversează poveștile. La drept vorbind, ce o generează? A cui melancolie este de fapt? A copiilor din povestiri? A dumneavoastră?

Una dintre cele mai mari și mai influente cărți scrise vreodată este „Anatomia melancoliei” a lui Robert Burton, scriere enciclopedică și abstrusă despre un sentiment învecinat cu depresia și nebunia. Jean Starobinsky are și el un superb eseu numit „L’encre de la melancolie”, în care încearcă să definească acest sfâșietor sentiment. Melancolia nu e nostalgie, nici tristețe, nici depresie, e un sentiment care plutește deasupra lor, un zâmbet amar ce însoțește inexorabila ruinare a tuturor lucrurilor. El cuprinde experiență, înțelepciune, înțelegere și-n cele din urmă acceptare a inacceptabilului. Au trecut exact treizeci de ani între cele două cărți ale mele cu titluri aparent sinonime, „Nostalgia” și „Melancolia”, cărți care-și răspund una alteia peste timp. Ele arată cât de mult (nu) m-am schimbat în această vreme. Ultima e cu mult mai bine scrisă decât prima, dar prima are energia tinereții care-i dă aripi în ciuda imperfecțiunilor ei stilistice. De fapt, niciodată n-am scris mai bine, stilistic vorbind, decât în „Melancolia”. Numai că, în zilele noastre, când scriitorii fug după subiecte și după faptul brutal, imediat, stilul e văzut mai curând drept un fel de slăbiciune. Totuși, credința mea fermă e că, dacă va rămâne ceva din literatură, vor rămâne cărțile bine scrise.

Aș intra – cu permisiunea dumneavoastră – în geneza acestei cărți. De la ce a plecat, când s-a creat ea în imaginație, cum s-a produs tot jocul acesta între vizibil și invizibil, între fluid și concret, cum ați organizat toată recuzita din povestiri? E acolo și poveste, oniric, identificăm și arhetipuri…

În versiunea românească, volumul cuprinde numai trei povestiri. Abia la ediția a doua, la anul, cartea va fi completă, așa cum vor fi și edițiile străine, adăugându-i-se încă două texte.

Prima povestire, „Punțile”, e construită în jurul unor amintiri ale mele din primii ani în care familia mea s-a mutat în blocul din Ștefan cel Mare unde-am trăit apoi 25 de ani: structura apartamentului, radioul vechi cu clape de fildeș și ochi magic, sentimentul de ireal al acelor camere ce păreau mereu doar niște picturi sau fotografii lipsite de viață. Nevoia mea de evadare dintr-o viață pe care-o bănuiam că va musti de singurătate. Dependența totală de mamă, neîncrederea în tată. Pe când aveam vreo șase ani, mama a plecat într-o zi, în zori, la cumpărături și, din cauza unor încurcături, nu s-a-ntors decât pe seară. Nu aveam telefon și nu avusese cum să mă anunțe. A fost una dintre cele mai dramatice zile din viața mea. Am crezut că i s-a-ntâmplat un accident și că am rămas singur pe lume. Acest sentiment de singurătate disperată e substanța primei povestiri din volum.

„Vulpile” e cu adevărat unul dintre textele mele pe care le prețuiesc cel mai mult. E povestirea dedicată surorii mele, despre care până atunci nu scrisesem deloc. Centrul poveștii este sacrificiul: băiatul de zece ani acceptă să-și înlocuiască fratele geamăn mort ca să-și salveze sora răpită de acesta și dusă în lumea lui de ghețuri eterne. Toată povestea pendulează între două lumi, cea de-aici și cea de dincolo. Într-un fel, e o poveste cu strigoi, dar până la urmă e vorba doar despre dragostea care învinge spaimele între care trăim. „Vulpile” e un basm ce cuprinde în sine un alt basm, e miezul de suferință pură al cărții mele.

În fine, „Pieile” e un mic roman cu adolescenți, în seria povestirilor mele lungi din „Nostalgia” și a romanului „Travesti”. Liceanul de cincisprezece ani care trăiește-ntr-un oraș straniu și nelocalizat, pe care-l străbate zilnic cu tramvaiul, întâlnește feminitatea și se izbește de ea ca de o enigmă irezolvabilă. E o lume-n care bărbații năpârlesc din când în când ca insectele sau ca șerpii, lăsându-și vechile piei pe umerașe, în șifoniere. Femeile, însă, avea să afle băiatul la capătul unei complicate povești de dragoste, au un alt fel de metamorfoză, asemănătoare omizilor ce se-nchid în crisalide, de unde ies fluturii efemeri, dar nemuritori prin splendoarea lor. Ca să-nțeleagă feminitatea și sexualitatea, această sferă de înaltă poezie, liceanul coboară într-o lume subterană în care, într-o catedrală abstrusă,  se oficiază un ritual solemn și grotesc. Cele trei povestiri sunt de fapt unul și același text, căci sunt unite printr-o rețea densă de simboluri.

De ce trei povestiri? Cum le-ați ales? – este, de fapt, o singură stare în toate, una identică, le situăm cumva în aceeași lume. Cum au venit – înainte sau după ce v-ați hotărât asupra titlului?

Nu scrii tu cărțile, ele se scriu singure, după o știință interioară care nu este a autorului. La fel, o mamă nu știe nimic despre legile după care se dezvoltă fătul în pântecul ei. Am scris povestirile din „Melancolia” în ordinea în care se află în carte. Eu mai scrisesem „basme”, unele se află în „Ochiul căprui al dragostei noastre”, pe altele le-am integrat în „Solenoid”. Un basm e o poveste esențială, arhetipală, care, ca să fie reușită, trebuie să fie emoționantă și de neuitat. E unul dintre cele mai dificile genuri literare. La noi au scris basme culte Eminescu și Mircea Eliade, între alții. Cel mai frumos basm al meu, „A patra inimă”, e unul dintre vârfurile scrisului meu. Și în „Melancolia” am păstrat această atmosferă. Titlul a venit firesc, pentru că, așa cum am spus, cartea e o anamneză a „Nostalgiei” de altădată. Are mari avantaje, fiind universal și mereu rezonant. Pentru mine e foarte greu să găsesc un titlu pentru o carte terminată, pentru că titlul orientează lectura și, inevitabil, lasă-n afară mare parte din semnificația unei cărți bogate și complexe. Prefer de aceea titlurile generice, formate dintr-un singur cuvânt.

Cum se scrie – și afirmația vă aparține – o astfel de „carte tăcută”? Pe alocuri pare un poem, unul intim.

Cărțile sunt de foarte multe feluri, de la cărți agresive, mizerabiliste, de dezinhibare a limbajului, până la scrieri discrete și foarte artistice. Toate sunt legitime dacă autorul are talent și ceva de spus. Doar că utimele au mai puține șanse să iasă la suprafață, să fie citite și iubite de oameni. Totul merge mai greu și mai încet cu ele, dar și mai sigur, după părerea mea. O foarte bună operă discretă, precum a lui Kafka sau a lui Trakl, de exemplu, poate rezista în timp mai mult decât altele mult mai zgomotoase și poate fi citită și de alte generații, nu se uzează moral și nici estetic. Depinde cum sunt scrise, și de cine. Ce contează pentru mine în cazul „Melancoliei” e că e indiscutabil „cărtăresciană”, că nimeni n-ar fi putut-o scrie în locul meu și că, în privința construcției textelor (care sunt într-adevăr de fapt un singur text), eu sunt mulțumit, cred că așa trebuiau să fie.

Ce se ascunde în carte, ce este dincolo de aceste texte? Ați avut nevoie să o scrieți?

Firește că da, e imposibil să scrii o carte dacă nu simți nevoia ca ea să existe în lume. Se zice că autorii scriu cărțile pe care-ar fi vrut să le citească și nu le-au găsit nicăieri. De această ultimă scriere a mea în proză am avut nevoie cu asupra de măsură, pentru că ea descrie un traiect al propriei mele copilării și adolescențe, pe care o secționează ca un tomograf în trei imagini distincte: una de la vârsta de cinci ani, alta de la zece ani, a treia de la cincisprezece ani. Fiecare imagine e o chakra, un centru de energie și o psihodramă. Despărțirea de mamă e în centrul „Punților”, mitul dublului în „Vulpile” și metamorfoza sexuală a adolescentului în „Pieile”. Ca și „Travesti”, „Melancolia” e un roman psihanalitic care se îndeletnicește cu cele mai stranii aspecte ale sufletului nostru.

„Melancolia este un anti-Solenoid, este cartea cea mai simplă cu putință” –  vă întreb în ce măsură „Melancolia”  este o consecință a „Solenoid”-ului, un fel de respirație interioară după efortul celor 800 de pagini?

Dacă nu ești autorul unor cărți separate, ci al unui singur text la care ai scris o viață, vei observa repede că scrierile tale sunt într-o continuă negociere unele cu altele. Se confruntă, se aliază, poartă război unele cu altele sau încheie alianțe. Logica interioară a scrisului tău îți dictează ce trebuie să scrii în fiecare moment. Autorii sunt jucători cu mai multe strategii ce tind să-și maximizeze șansele de a crește în proprii lor ochi. Ce lipsește până acum scrisului tău? Iată cea mai importantă întrebare, la care uneori te străduiești să răspunzi timp de ani de zile. Eu am alternat, de obicei, texte foarte ample și „grele” cu scrieri mai delicate, mai poetice, mai „altfel”, pentru că dacă n-aș face așa m-aș trezi foarte repede epuizat, burned-out, cum se zice. După „Solenoid”, care lângă „Levantul” și „Orbitor” e cea mai importantă scriere a mea, ar fi fost imposibil să mă apuc iarăși de un roman uriaș. Joyce spunea de multe ori „Nu sunt un Isus Cristos al literaturii”. Nici eu nu sunt, și nu sunt nici Joyce. „Melancolia” e ceea ce trebuia să urmeze după „Solenoid”, și asta am și făcut: o carte ușor de citit, cu o atmosferă metafizică și poetică gen Chirico.

Care este legătura dintre melancolie-fragilitate-singurătate? Băiatul din „Pieile” era singur, „cel mai singur om de pe pământ”…„până și el însuși îl părăsise”, în „Vulpile” există un joc al copiilor cu temerile…

Singurătatea și melancolia se hrănesc una din alta într-un cerc din care nu există ieșire: „Sfânt trup și hrană sieși, hagi rupea din el”. Oamenii nu sunt făcuți să trăiască singuri. Singurătatea este înfometare socială ce poate duce până la anorexie. Marii poeți sunt adesea anorexici social, asemenea artistului foamei despre care scria Kafka. Deprivarea de oameni are uneori aceleași efecte ca și deprivarea senzorială: halucinații și onirism cu ochii deschiși. E motivul pentru care chinuitoarea singurătate joacă rolul grăuntelui de nisip nimerit în carnea scoicii, unde provoacă o rană: în jurul său se rotunjește perla unei opere artistice. Singurătatea impregnează ultimele mele scrieri și aș spune că este sentimentul meu dominant în ultimii ani. Dar n-aș renunța la ea, pentru că aș renunța astfel la ceea ce-mi dă putere, pentru că, după spusele apostolului Pavel, „sunt puternic când sunt slab”.

Unde ați situa volumul  „Melancolia” în contextul scrisului dumneavoastră? Rămâneți la aceeași afirmație – „este cea mai delicată carte a mea…” ? Cât este autobiografie în ea?

E pentru mine, acum, o carte pe care trebuie s-o uit ca să pot merge mai departe, cum mi-am uitat toate celelalte scrieri. Dar aș vrea mult ca măcar câțiva cititori ai ei să n-o uite niciodată.