Într-un interviu pe care scriitoarea l-a acordat cu câteva luni în urmă unei televiziuni britanice, aceasta a mărturisit că după succesul obținut cu volumul Dumnezeul lucrurilor mărunte, a simțit nevoia să scrie o carte în care să conteze enorm limbajul. Era ca și cum – afirma acolo – ar fi luat limbajul romanului precedent și l-ar fi izbit de undeva de sus, iar din rămășițe ar fi încercat să recompună ceva ce ar fi reprezentat-o cu adevărat douăzeci de ani mai târziu. Pentru că – trebuie să specificăm – între aceste două cărți este o diferență mare de timp. Așa se pare că a apărut Ministerul fericirii supreme (Humanitas Fiction 2019, colecția Raftul Denisei, într-o traducere de excepție semnată de Alexandra Coliban), un roman în care Arundhati Roy menționează (tot în cadrul interviului amintit) că formația sa de arhitectă a influențat-o într-o manieră decisivă. Este un roman al construcției, iar provocarea supremă a fost de această dată orașul Delhi, o țesătură densă, un loc aparte unde totul este contrastant: este în același timp și plan și înclinat, și bogat și sărac, și civilizat și primitiv, dar, cu toate aceste specificități, Delhi are totuși o formă. În fond, „all the cities in the world have a forme against the nature” – iar încercarea de a reprezenta această formă, această structură, a fost filonul care traversează romanul. „Lumea se uită la India ca și cum ar fi o anarhie, un bollywood, dar de fapt, singura anarhie este cea din trafic. În realitate oamenii trăiesc după reguli stricte și foarte vechi de castă, de etnicitate și de religie” – afirma Arundhati Roy. Nu întâmplător am făcut paralela cu romanul precedent, întrucât, din punctul meu de vedere, sunt cărți care pot fi citite împreună nu neapărat ca termen de comparație cât mai ales ca antiteză în raport cu chestiuni referitoare la: ce se salvează dintr-o lume, ce presupune o distrugere, cum și cât îți protejezi ca scriitor unele personaje, și, mai ales, ce reprezintă în fond recuperarea, regăsirea. Ambele cărți vorbesc despre India –  o Indie complexă, cu un suflet, în care nimic nu se petrece întâmplător sau gratuit.

Generalizând, cele două planuri majore ale Ministerul-ului fericirii supreme sunt pe de o parte, cel socio-politic (o imagine a Indiei fluidă și variată, orașul Delhi, luptele, conflictele, atentatele, militanții pentru independența Cașmirului și un război în care nu există nici învingători și nici învinși) și  planul intim, uman, al dramei, al evoluțiilor psihologice ale personajelor, al recompunerii lor.

Totodată, Ministerul fericirii supreme este în același timp un roman al granițelor de tot felul – între viață și moarte, între bărbat și femeie, între pace și război, între fericire și nefericire, între Cashmir și restul regiunilor din India.

Anjum – personajul principal al romanului – trăiește în cimitir o perioadă aidoma unui dispărut, dar cu timpul se redescoperă, se regăsește, construiește o casă care devine în timp o casă de oaspeți, un fel de adăpost. „Când se mutase acolo, în cimitir, îndurase luni întregi de cruzime gratuită.” Anjum este o hijra – aceștia se nasc bărbați dar identitatea ei sexuală este feminină. Renunță la familie – care a crescut-o în taină ca fiind de sex masculin – decide să devină femeie, se operează, se îmbracă în kurte diafane și își pune lănțișoare la gleznă. Trebuie să precizăm că totuși în India, cei care aparțin genului hijra, reprezintă o comunitate restrânsă care, spre diferență de alte locuri, se bucură de un anumit respect. Cu toate acestea, cartea lui Roy nu are de-a face nimic cu un roman sexist despre împărțirea puterii sau despre drepturile minorităților sexuale. Această pensiune pe care Anjum o construiește în cimitir, acest Jannat (Paradis) este ministerul fericirii supreme și firește, cheia de interpretare a titlului romanului. Tot ceea ce îi reunește pe cei care se adăpostesc în acest loc este o mare dezamăgire și astfel personaje ca Tilo, Saddam Hussein, Miss Jebeen a Doua, Zainab, își găsesc un refugiu binemeritat aici. Jannatul devenise „o Piscină a Poporului, o Grădină Zoologică a Poporului și o Școală a Poporului”  iar cei care supraviețuiesc aici au conștiința propriilor traume, pentru că – generalizând, trauma este ceea ce în acest roman recompune și reface geografiile interioare ale personajelor. Aici termenul minister (o notă de subsol certifică acest aspect în contextul paginilor) este văzut ca având o conotație mai specială și anume – o persoană sau un lucru prin intermediul căruia se înfăptuiește ceva. Acest Jannat este opusul unei distopii, reprezintă în sine un fel de Eden în care nu găsim niciun fel de autoritarism, de rivalitate sau de teamă față de lumea exterioară. Dimpotrivă, naturalul este integrat printr-un soi de ecologie care recuperează și adăpostește inclusiv animalele în cimitirul respectiv.  Ba chiar motto-ul romanului este în sine o posibilă revelație a cestei distopii: „Adică e după cum îți spune inima…” (Nazim Hikmet)

Cartea respiră o puternică ancorare în prezent – de altfel, explicabilă tocmai prin caracterul militant al scriitoarei și, cu siguranță, această aplecare către problemele actuale, către contemporaneitate, reprezintă unul dintre vectorii succesului de care s-a bucurat încă de la apariție. Dincolo de militantism, Cașmirul rămâne o rană deschisă pentru India, iar Arundhati Roy ține să o evidențieze explicit, lăsând la o parte implicația sa politică directă și derapajele de care a fost acuzată uneori. În spatele acestei mari pledoarii pentru spațiul hindus, se ascunde însă o mare scriitoare și chiar o poetă de o profunzime aparte: „Cum/ să/ spui/ o/ poveste/ spulberată?/ Devenind/ încet/ oricine./ Nu. / Devenind încet orice”.

Este în același timp și un roman al discursurilor, stratificat în tipologii – cel al mamei, al prietenului, al iubitului, al militantului, al torționarului, al săracului, al celui care interoghează, al serviciilor de spionaj și din această perspectivă scriitoarea se dovedește atât o cunoscătoare (invocam mai devreme caracterul ei militant) a tehnicilor de interogator cât și o maestră în a transpune aceste fapte în scris, fără a se îndepărta de literar. Interesante sunt și pasajele referitoare la jurnalism și impactul dramelor din India în mass-media. Impresionant descrisă este și capacitatea de înțelegere a celor suferinzi că atât timp cât drama lor nu este regizată și oferită tăvălugului jurnalistic, suferința lor nu va crea nicio empatie: „Când procesiunea a intrat pe poarta cimitirului, o grămadă de reporteri, trepidând ca niște atleți în blocul de start , a rupt rândurile, năpustindu-se înainte. Sicriele au fost lăsate jos, deschise, înșiruite pe pământul înghețat. Mulțimea, respectuoasă, a făcut loc presei. Știa că fără jurnaliști și fotografi masacrul va fi șters, iar morții vor muri de-a binelea. Așa că le ofereau trupurile, cu speranță și furie. Un ospăț al morții. Rudele îndurerate care se dăduseră la o parte au fost rugate să se întoarcă în cadru. Durerea lor trebuia arhivată. În anii următori, când războiul va fi devenit un stil de viață, aveau să apară cărți, și filme, și expoziții fotografice pe tema durerii și a pierderilor de vieți omenești din Cașmir.”

Arundhati Roy nu ține neapărat să explice mirajul Orientului unui Occident tentat să acuze și să nu aibă timp suficient să înțeleagă. În plus, scriitoarea nu își protejează personajele, le aruncă în scenă cu spirit lucid în toate confruntările, le lasă pe cont propriu și le recuperează la sfârșit, pe fiecare în parte, mai bogate, mai îmbătrânite fizic, dar cu mult mai senine și mai resemnate. Nu în ultimul rând este o carte impregnată de un puternic sentiment matern, o maternitate observabilă sub toate conotațiile ei – naștere, adopție, grijă și responsabilitate față de copii, despre felul în care un copil locuiește în sufletul mamei. E, în același timp și o carte despre iubire, cu amendamentul că unor cupluri îndrăgostite li se amputează violent șansa de a fi împreună. O oglindă hiperlucidă așezată în fața unei istorii bulversante și o meditație resemnată despre fragilitatea ființei umane.

Dincolo de toată această aparentă degringoladă (un puzzle multicolor din care nu lipsește nici sclipiciul dar nici drama), cu multe personaje (cu nume imposibil de reținut, ce vorbesc în urdu, hindi, engleză și conviețuiesc într-un creuzet lingvistic fluid și bulversant) care intervin pe parcursul paginilor, există însă structura stabilă a construcției narative care le așează pe fiecare la momentul potrivit și acolo unde le este locul. Romanul, cu o notă ușor narcotică (lumea descrisă se mișcă este fluidă, amețitoare, parcurge timp și se rotește arătând mereu o altă fațetă) este ca un corp imens cu multe brațe care se încheie într-o notă de seninătate (deși este traversat de traumă, și, paradoxal,  doar prin experiența traumei personajele reușesc reabilitarea) și de acceptare. Este aidoma mandalelor indiene – deși la prima vedere pare o provocare descifrarea, odată înțelese, ele respiră logică și coerență.

Notă: acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr.30/2019