În zilele noastre poezii nu ar mai putea scrie decât scândurile confesionalelor și patrafirele preoților. Esența poeziei s-a retras acolo, căci numai acolo omul recunoaște – cât o mai face –  că este slab, că este vinovat, speriat, că vrea să fie iertat și iubit.

Nu întâmplător ultimii stropi ai poeziei s-au adunat acolo unde încă mai există – cât mai există – zei. Lirismul – adică însăși esența poeziei – nu este posibil în absența unui sentiment de dependență, de insuficiență, de slăbiciune care-și proiectează opusul într-o figură privilegiată – fie ea zeu sau iubit/ă. De altfel, cum bine se știe, imageria erotică și cea religioasă se întrepătrund, sunt transpozabile – zeului îi dau și îi cer iubire, pe iubit/ă îl/o divinizez – pentru că au aceeași origine: sentimentul propriei mele nimicnicii și dorința de a fi în-temeiat, înființat, recunoscut de celălalt.

Ochiul penetrant al psihologului zilelor noastre ar depista imediat, în paragraful anterior, „imaturitatea psihică” a autorului lor, căci obținerea maturității este scopul propus de toate psihoterapiile, prin maturitate înțelegându-se tocmai dobândirea autonomiei, cu mijloacele specifice acestui nobil scop: automotivarea, autoprogramarea, acceptarea, autogospodărirea ș.a.m.d. Și psihologul ar avea dreptate. Modelul de care țin poezia și religia este acela în care individul este privit și se privește pe sine ca fiind, în mod fundamental, indiferent de vârstă, un copil. Un copil dată  fiind nejutorarea în fața bolii, a suferinței și a morții, dată fiind dependența lui față de societatea fără de care nu ar putea supraviețui. Într-o asemenea paradigmă oamenii sunt de la început până la sfârșit copiii morții și ai cetății, ai cetății morții. Și numai într-o asemenea cultură, oamenii pot scrie poezii și se pot ruga, se pot lamenta, se pot lepăda de sine, se pot umili și pot implora mila, înțelegerea, iubirea.

Secularizarea, condamnarea conștiinței vinovate, cultul eroului și cultura maturității psihice (atât de convenabilă și din punct de vedere politic) i-au creat poeziei toate condițiile de imposibilitate. Așa-numita poezie de azi fie că este ironică, autoironică, cinică, mușcătoare, sexuală, minimalistă – se definește prin anti-lirism. O poezie „bună”, conform standardelor actuale, este o poezie din care a dispărut și cea mai mică urmă de lirism, deci o poezie anti-poetică.

Căci cine ar fi dispus astăzi să declare public, să-și declame nemulțumirea față de sine, vinovăția, micimea și nimicnicia – astăzi când toată lumea se împăunează, se laudă, respinge „cu fermitate” acuzele formulate împotriva lui, când a fi înseamnă a fi sigur pe tine, încrezător în forțele proprii…  Și chiar dacă ar fi, cine ar mai fi dispus să-l asculte?

Cine ar mai scrie azi versuri precum: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș / Copac pribeag uitat în pustie/ Cu fruct amar și cu frunziș / Țepos și aspru-n îndârjire vie.” Și chiar dacă le-ar scrie, cine le-ar mai citi?

Aparent paradoxal, copilăriei îi este însă specific și un spirit de revoltă, de rebeliune – pe care, se presupune,  maturitatea nu-l are sau ar trebui să nu-l aibă. Copilul – tocmai pentru că se simte dependent de ceilalți, se revoltă împotriva lor, a propriei lui dependențe, în vreme ce „maturul” – așa cum ne spune psihologia zilelor noastre – se definește sau ar trebui să se definească prin acceptare! În raport cu moartea – atitudinea matură este aceea a acceptării și, într-adevăr, acceptarea este ultima etapă, cea mai matură, a procesului de asimilare a ideii propriei morți descris de psihoterapeuții specializați în consilierea bolnavilor terminali. De altfel, tot pe bună dreptate, psihologii ne spun că cel ce se revoltă este „copilul” nematurizat din noi, copilul vexat de o traumă prea adâncă pentru a fi ușor reamintită. Odată maturizați – nu ne mai revoltăm, căci nu mai avem împotriva cui, oare nu suntem noi stăpânii propriului nostru destin?

De aceea, sub paradigma maturității, odată cu poezia, dispare și omul revoltat – despre care scria Camus. Semnificația primordială a întrebării „de ce?” este aceea a unui act de revoltă. Cine a crescut un copil știe că „de ce?” este mai curând un strigăt de luptă, un slogan împotriva autorității părinților decât o interogație cu valoare cognitivă. Când copilului i se comandă să facă ceva (de pildă să doarmă la prânz), reacția lui va fi să protesteze punând întrebarea: „de ce?” – care are darul să-i irite pe părinți, la fel cum îi va irita pe superiorii lui atunci când, mare fiind, le-o va adresa.

A te revolta împotriva ta însuți, a lumii, a vieții, a morții, a lui Dumnezeu – sunt, într-adevăr, acte copilărești. Căci numai copilul simte că este dependent, mic, neputincios, slab, neajutorat. Dar a te revolta înseamnă deopotrivă a te plânge, a implora ajutorul, a te lamenta, în definitiv a spera că cineva (mai mare decât tine) îți va oferi alinarea și salvarea.

Dar nu este, la urma urmei, un mai mare infantilism în proslăvirea maturității din zilele noastre decât în smerita recunoaștere a infantilității noastre? Ce e mai infantil: un copil care-și proclamă independența față de toți ceilalți, simțindu-se stăpân al propriului destin sau un copil care își recunoaște dependența, chiar prin aceea că se revoltă împotriva ei?

Poezie nu ar mai putea scrie azi decât scândurile confesionalelor și patrafirele preoților. Doar ele mai păstrează taina „esenței limbii”: sentimentul propriei nimicnicii și dorința de salvare, deplorarea și implorarea, lamentația și revolta. În două cuvinte: copilăria omului.