Volumul de corespondență – unul dintre cele mai interesante apariții editoriale de la sfârșitul anului trecut –  începe cu o carte poștală semnată de Ion Vianu din vara anului 1977 și se termină cu o scrisoare a lui Matei Călinescu din 24 iunie 1992. Sunt, de fapt, 15 ani de corespondență inedită dintre cei doi prieteni, o corespondență „destul de răsfirată în timp, marcată de certitudinea că este citită de cenzură.” Ambii sunt plecați în exil din România comunistă – Matei Călinescu este în exil începând cu anul 1973 și, la rândul său, Ion Vianu a plecat în exil în Elveția între 1977 și a fost medic psihiatru acolo. De altfel, tot acest exil a însemnat o dezrădăcinare, o situație foarte greu de suportat – menționează Ion Vianu în cadrul unui interviu – iar în ceea ce-l privește pe  Matei Călinescu, afirmă că: „a fost omul cu care am avut cel mai intens dialog. Pierderea lui o resimt ca pe o pierdere a unei părți din mine.” Prietenia și resorturile fine care îi leagă pe cei doi sunt evidente și în cadrul acestei corespondențe publicate –  „Matei a înțeles mai repede și mai bine ca mine (era ceva în firea lui care favoriza acest tip de cumințenie) că există în confidența dusă prea departe ceva provocator. Esența prieteniei este binele reciproc pe care prietenii vor să și-l facă. Nu este „sinceritatea”, înțeleasă ca o continuă bombardare cu problemele pe care le poți avea. A-l covârși pe celălalt cu mizeria ta morală nu este, nu poate fi, un bine. Confidența este o formă a indiscreției, este un apel excesiv la toleranța și la răbdarea celuilalt.”

Există, în linii mari, câteva teme de discuție recurente în acest volum: obsesia proiectului (de a reuși în lumea occidentală), a unui model de acțiune și de rezistență prin cultură în fața comunismului, situația politică și socială din România (care, în anii 80 se confruntă cu o situație tragică, cu o „extraordinară suferință fără sens”), problema supraviețuirii elitelor exilate, parcursul intelectual și profesional al protagoniștilor acestor scrisori, aspecte de natură personală (în care un loc aparte îl ocupă dialogul referitor la fiul bolnav al lui Matei Călinescu și antidepresivele pe care literatul și le administra) și, nu în ultimul rând, planul comun de scriere a memoriilor personale (două exerciții introspective, reflexive, două autobiografii paralele, amintiri pe două voci în dialog). În contextul raportării permanente a modelelor, a valorilor care se detașează și a acelor intelectuali spre care se direcționează așteptările, Matei Călinescu – un admirabil portretist și de o generozitate aparte – schițează în scrisori, în câteva cuvinte, evocări referitoare la Nicolae Breban, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Mircea Eliade și Gabriel Liiceanu.

O idee aparte – nu neapărat originală însă accentuată – pe care semnatarii acestor scrisori o reiau repetitiv și de care par pe deplin convinși este cea referitoare la „dezintelectualizarea României” – considerând că proporțiile valului de emigrație intelectuală (un exil masiv și semnificativ) în contextul anilor 70-80 sunt prea mari pentru ca fenomenul să fie doar o simplă coincidență. În același timp, o caracteristică aparte a exilaților este dezbinarea – chestiune asupra căreia Matei Călinescu problematizează amplu, ba chiar își manifestă intenția de a publica un volum referitor la disidență.

Impresionant și cu titlu de diagnoză a unei societăți (și, firește a unui nivel de trai), este conținutul pachetului pe care Ion Vianu îl trimite în România socrilor săi: „câteva plăci de ciocolată, pungi de linte uscată, întrerupătoare electrice și spray antiploșnițe (e ceea ce au cerut). Un inventar urmuzian care se lipsește de comentarii…” De altfel, comunismul, stânga, totalitarismele – sunt subiecte de discuție ce revin adesea, obsesiv, în comentariile protagoniștilor: „Stângismul este obsesia noastră. Vedem în stânga intelectuală unanimă o eroare, o sfidare, dar, în același timp un interlocutor inconturnabil și stimulant. Un interlocutor pe care, dacă-l refuzi, te condamni la tăcere și la neînțelegere.”

Există, în același timp, o evidentă diferență stilistică și de anvergură între cei doi – Matei Călinescu este un literat rafinat, un om foarte cald și de o eleganță aparte, racordat la toate noile apariții editoriale ale timpului, în vreme ce Ion Vianu este cel care – dintr-o prietenească solidaritate intelectuală și cu rezerva celui venit dintr-un alt domeniu (psihiatria) – doar rezonează de fapt, într-un mod mai degrabă analitic, la propunerile și ideile lui Călinescu.

Schimbul de scrisori, corespondența, îi ajută, îi mobilizează și le dă (și) o direcție comună celor doi. Scrisul înseamnă de fapt trăire, existență. Este în același timp un mod de a fi în lume, în conexiune cu oamenii și o purtare de grijă celuilalt. Corespondența înseamnă și posibilitate – una intimă.  Și susținere, pentru că, adesea, disperarea e mai coerentă decât sensul. În momentele în care cei doi se confruntă cu dramele specifice lumii exilului îi ajută – măcar la nivel teoretic –  logica pe care se întemeiază pariul lui Pascal: „ceea ce putem miza e foarte puțin (chiar dacă acest puțin e „totul”) și, dacă pierdem, pierdem puțin, dar dacă se întâmplă să câștigăm, câștigăm mult.”

Volumul al doilea – dacă va fi publicat – va acoperi 17 ani și se va încheia cu ultimul mesaj al lui Matei Călinescu din 14 iunie 2009. (Matei Călinescu s-a stins din viață la 24 iunie 2009). Îl așteptăm cu interes!

Matei Călinescu, Ion Vianu, Scrisori din exil. Corespondență inedită, Editura Humanitas, 2019, 522 p.

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr. 25/2020.