O privire mereu atentă, niciodată atinsă de oboseală și adunată mai departe în cuvinte presupune și impune acea luciditate, acea putere de a construi din nou lumea, de a o așeza firesc în noua facere pe care ne-o face cunoscută cuvintele care o înfășoară și care ne descrie firescul acestor atingeri și intensitățile lor, și intersectările dintre ele, dintre imagini și personajele pe care le fac atât de veridice, de vii și mereu neobosite să se facă văzute. O scenă cu decoruri și personaje mereu în mișcare, tot timpul așezate în cadrele și în întâmplările lumii și ale istoriei care le păstrează în memoria ei toate aceste mișcări, fiecare desfășurare a lor de-a lungul actelor ce își fac cunoscute poveștile, cuvintele, începuturile și sfârșiturile lor.

   Toate acestea sunt adunate de Tatiana Niculescu într-o fire, în alcătuirile ei ordonate de cuvintele care o povestesc, de acelea care o spun și de cele care rămân mai departe nespuse, dar pot fi înțelese urmărindu-le atenta și delicata înșiruire care le este pusă la dispoziție de empatica înțelegere a personajului care le încorporează aici, în paginile care o conțin și care o fac să își expună și să își mențină silueta în prezent, și prezența în fiecare dintre stările care o țin în aceste așezări și dialoguri continue. Au fost puse și așezate la îndemână, la vedere datele necesare oricărei identificări și oricărei asumări a gesturilor ei, au fost adunate și împreunate cât mai multe detalii care pot să ușureze desfășurarea în continuare a întregului și ale tuturor urmărilor necesare înțelegerii lui.

   Singur este romanul biografic ce însumează toate aceste însușiri și neînțelegeri încăpute în această fire și în corpul ei, corp a cărui siluetă își lasă corpul așezat în fiecare contur pe care îl face vizibil, în cuvintele ce îi completează atât de firesc creșterile, amplificările și toate urcările lor înspre această lumină în care se poate lăsa văzută, citită și chiar înțeleasă.  

Alegerea numelui Sebastian ascunde o ironie în plus, pe lângă aceea a prenumelui Mihail. E un fel de a spune: eu sunt evreul străpuns de săgețile urii voastre antisemite, ca Sfântul Sebastian de săgețile romanilor, iar Arhanghelul Mihail, înainte de a fi protectorul studențimii creștine, este protectorul poporului lui Israel. Fără să bănuiți, râd, așadar, și de mine, și de voi!

   Tatiana Niculescu ne propune în cartea sa despre Mihail Sebastian, despre el și fiecare viață a lui o confruntare, confruntarea aceea a fiecăruia dintre noi nu doar cu istoria care ne păstrează trecutul și toate deviațiile lui, ci și cu actele și întâmplările ei care s-au așezat și s-au manifestat în acele vremuri, cu toate aceste gesturi ale societății care l-au pus pe omul Mihail Sebastian în starea permanentă de personaj, de om singur în fața tuturor, unul care își construiește continuu și poate inconștient însingurarea care devine stare de fapt, mod de viață în care reușeșete deseori să încapă și să își asume (ne)fireștile ei coborâri și urcări. Singur și însingurat în toată această vâltoare, în fiecare amestec întreținut de tulburările ei, și de fiecare cădere și ascundere în întunecatele ei adâncimi care nu mai puteau fi ușor evitate. Fiecare pas îl duce neabătut spre această tăcere și spre liniștea ei care impune și așterne nesiguranța ca o continuă și nesfârșită cădere împreună cu toate alcătuirile și apăsările ei însoțitoare.

În năvala unei noi priviri asupra lumii descoperă că nimic din ce îl înconjoară nu îl mai reprezintă extensii ale simțurilor și impresiilor lui, așa cum fusese înclinat să creadă. Pe măsură ce trenul avansează și îl îndepărtează de granițele micului univers în care fostul student Iosef Hechter încasase adesea palme, îmbrânceli și ocări de la colegii de facultate antisemiți la începutul vreunui curs, iar gazetarul Mihail Sebastian își exersase spiritul critic asupra unei literaturi neînchegate încă, privitorul trăiește descătușarea de istoria vieții de până atunci și capătă sentimentul unei identități mai largi, a umanității sale.

   Mihail Sebastian este pus dincolo de lume, dincolo de apele oricărei oglinzi în care i s-au ascuns și rătăcit trăirile și fiecare dintre emoțiile lor, este propriul autor al personajului pe care îl încarnează și îl face să umble și să vadă cât mai mult și cât mai bine din ceea ce îl înconjoară, și din lumea în ale cărei alcătuiri trăiește. Tatiana Niculescu face în așa fel ca toate aceste discrete schisme ale singurătății să se mute în textul care le face vizibile, schisme care astfel își fac personajul cât mai cunoscut, cât mai apropiat de lume, de multele posibilități care îi pot facilita însingurarea și luciditățile ei acaparatoare, de neocolit și de netrecut ușor cu ele mai departe. Singur este o poveste despre toate aceste stări și mișcări ale însingurării prin lume, prin fiecare alcătuire a lor pe care istoria și poveștile ei le-a păstrat și astfel le poate face vizibile, le poate menține vii pentru cât mai mult timp posibil.

Sebastian trăiește un concert ca pe o implozie de asocieri și conexiuni ale prodigioasei lui memorii literare și afective, exprimate apoi în reflecții pe care le transcrie în cronici.    Găsim, citim și contemplăm în Singur povestea extinsă și intensă a unei sensibilități dense, a unui om și a unui personaj care a știut și a putut să își disemineze suferințele, neîmplinirile, singurătățile și toate sensibilitățile vizibile sau latente ale firii lui în cuvinte, cuvinte care mai departe l-au așezat corect și exact în  toate pliurile pe care timpul și vremurile lui i le-au pus la dispoziție, iar mai departe Tatiana Niculescu le-a desfăcut pe fiecare, le-a desfășurat și a făcut ca toate să se așeze corect în lumina care le poate face vizibile, care pot lăsa să se vadă cât mai mult din desenul care le poate ține povestea în liniile și în siluetele pe care ele le scriu și le fac vizibile pentru noi. 

Gabriel Enache – n. 1971, Târgoviște

studii: Facultatea de Litere și Comunicare, Jurnalism, Universitatea București

colaborări și activitate: radio, edituri, publicații

editor: Logos, Indagatoris

nu știu dacă sunt mai bun publicist decât scriitor, sau mai bun scriitor, decât publicist. sunt așa cum trebuie și cum se cade: nici așa, nici altminteri(I.L. Caragiale).

sunt, în continuare și mai departe: cititor, căutător, explorator (indagatoris, lat.), cam așa.

despre toate acestea și despre tot ce se întâmplă atunci când încerc să le lămuresc, scriu și povestesc în continuare. cu cuvintele mele.