Înainte ca omul să dispară, va pieri conștiința – lux inutil, accident nefericit, apendice lipit biologic de un trup a cărui fiziologie curge într-o albie complet paralelă. Cea mai mare parte a oamenilor fac, având conștiință, ceea ce ar fi făcut oricum, neavând.

Într-o arhivă esențială, biografiile oamenilor ar putea sta foarte bine lângă cele ale păienjenilor, cârtițelor și viermilor. Deosebirile țin doar de morfologia aparatului digestiv și a celui reproducător, ultimul suprapunându-se, deseori până la identitate, cu primul. Digestia – cu corolarul ei reproductiv – este temelia vieții, viața însăși. Lumea este un tub digestiv autosuficient – unde reproducerea nu are poate alt rol decât de a asigura hrana pentru alte guri, într-un infinit ciclu al lui Ouroboros. Traducerea conceptului – atât de seducător științific – de „lanț trofic” este „lanț digestiv” – unde o gură o mănâncă pe alta. Porunca demiurgului – cea prin care a pus în funcțiune întreaga creație – a fost: „mâncați-vă!” Propriu-zis, nu există nimeni și nimic în afara lanțului trofic sau, cum spun biologii, în vârful lui. Nimic în afara conștiinței, sau – cu un termen învechit – a spiritului.

Ce mai spune azi omului contemporan – cuvântul spirit? Nimic sau aproape nimic. Este complet uitat, ieșit din uz. Încă puțin și se va întâmpla același lucru cu conștiința – dacă nu cumva s-a întâmplat deja. Ieșirea din uz a acestor termeni indică parcursul pe care-l urmează umanitatea: prima etapă a destituirii unor entități este de ordin terminologic. Este complet neștiințific să mai vorbești astăzi despre spirit și despre conștiință, astăzi când neuroștiințele studiază intelectul, inteligența, gândirea și uneori afectivitatea ca produse ale creierului. Dar de ce este atât de improbabil ca neuroștiințele să studieze vreodată spiritul sau conștiința? Pentru că presupoziția fundamentală a neuroștiințelor este că inteligența, gândirea și afectivitatea sunt subsumate – ca produse ale creierului – unui principiu „vital”, al conservării și perpetuării vieții, postulat para-științific, pre-judecată „metafizică” a științelor din zilele noastre, temei negândit și nechestionat al gândirii și cercetării științifice.

Este firesc ca spiritul și conștiința să incomodeze profund abordarea științifică și, ca urmare, să fie respinse de ea – câtă vreme fenomenul spiritual contrazice flagrant osatura științifică, acel „principiu vital” care o întemeiază. Și totuși fenomenul spiritual este un „fapt” al umanității la fel de incontestabil precum sunt migrațiile peștilor și ultrasunetele delfinilor, un fapt căptușit de milioane de dovezi, nu doar cele mai strălucite urme lăsate de rasa umană pe pământ, dar poate și cele mai definitorii.

Pe scurt, spiritul neagă vehement „principiul vital” – și, consecvent, atacă direct fenomenele, manifestările lui: digestia și reproducerea. Omul spiritual contestă valoarea vieții și a lumii sau cel puțin o pune sub semnul întrebării, o chestionează și nu o ia – ca omul de știință din zilele noastre – ca un principiu indemonstrabil. Conștiința este – în ordinea biologică – un „miracol negru”, un rău inexplicabil, absurd, fără nici un sens sau rațiune. Căci conștiința este cel mai prost transformator posibil: îndreaptă energia vitală împotriva vieții însăși. A fi conștient înseamnă a fi în dezacord total cu funcțiile fundamentale ale vieții: digestia și reproducerea, a te decupla pe cât posibil de la ele.

Nietzsche a sesizat foarte bine prezența nihilismului în chiar inima creștinismului: negarea vieții și a lumii de aici sub camuflajul afirmării unei alte vieți și a unei alte lumi. Dar nu doar creștinismul ci toate religiile „superioare”, universale sunt nihiliste în esența lor: budismul, iudaismul, mahomedanismul. Toate neagă „principiul vital”, valoarea vieții și a lumii de față.

E spiritul o deviație? Da, doar că acestei deviații îi datorăm ce are omenirea mai de preț: arta, literatura, muzica, cultura ei. Cultura e spirituală – adică nihilistă – sau nu e deloc. Mona Lisa zâmbește melancolic, nu râde în hohote. În toate operele de artă, frumusețea este atinsă de tristețe și de melancolie, în vreme ce urâțenia rânjește și hohotește. Mai mult decât atât omul spiritual contestă și neagă vehement nu doar principiul vital, ci și ceea ce îndeobște se consideră a fi definitoriu ființei umane: socia(bi)litatea, vorbirea, gândirea însăși. Solitudinea împinsă până la pustnicie, anularea vorbirii prin jurăminte ale tăcerii, paradoxurile împinse până la abolirea gândirii  – toate aceste încercări de a sări dincolo de umbra omului și a lumii sunt specifice omului spiritual și ele fac conținutul tratatelor și tratamentelor spirituale.

Te gândești uneori dacă Dumnezeu însuși nu s-a închegat din aburii emanați de neființa lumii, nor ridicat din vaporii inexistenței acestei lumi, pentru care omul spiritual are un organ de simț special.

Este deci firesc ca spiritul să fie eliminat din lumea actuală, guvernată de științe și de principiul vieții. Nikolai Berdiaev spunea că acesta este semnul neîndoielnic al trecerii culturii în civilizație și deci a morții spirituale a omului: proclamarea valorii supreme a vieții și a acestei lumi. Este exact ceea ce trăim în această epocă, guvernată de știință. În societatea de consum – omul consumă și, la rândul lui, este consumat. Omul nespiritual, omul de supermarket, este un Ouroburos în mic, se devorează pe sine într-o nesfârșită „devenire întru devenire” (C. Noica), este simplă „carne de tub”. Și este descurajat din toate părțile să sară în afara lui însuși, să conteste supremația și totalitarismul „vieții” – proclamate ca certitudini științifice. În acest sens, gândirea pozitivă este profund negativă – pentru că neagă vocația nihilistă / negatoare a spiritului, distrugând astfel nivelul cel mai profund al umanității.

HORIA PĂTRAȘCU (1976) eseist, publicist, absolvent al facultății de filosofie (Universitatea  Al. I. Cuza din Iași).  A publicat articole de filozofie în reviste și volume de studii românești și internaționale. Autor al cărților Sine retractatione (Junimea, 2000), Despre urât și alți demoni. Reflecții și exclamații (Fundația Academică  Axis, 2005), Singur printre români (editura Paralela 45, 2009), Sentimentul metafizic al tristeții (Editura Trei, 2011), Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative (Editura Trei, 2014), Pustiul binelui. Eseuri filosofice (Eikon, 2017) și Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român (Editura Ideea Europeană, 2017).  Este lector universitar în cadrul Departamentului de Științe Socio-Umane al Universității Politehnica din București, unde susține cursuri de Filosofie cognitivistă, Filosofia culturii, Filosofia culturii tehnice.