Literatura-amibă şi poezia-protozoare

M-am surprins de multe ori gândindu-mă la literatura basarabeană ca la o fiinţă, un organism viu care respiră, care îşi mişcă corpul şi membrele într-un anume spaţiu. Multă vreme n-am ştiut în ce fiinţă să o întrupez. Mă trezeam nopţile şi îmi imaginam vietăţi de tot felul care ar putea să o reprezinte. Nici astăzi nu i-am găsit vreo vieţuitoare care să o adopte în acest sens, dar am înclinat mai degrabă spre încrengătura protozoarelor, acele organisme microscopice inferioare şi unicelulare. Îmi doresc foarte mult ca cititorii acestui text să nu o ia cu sens peiorativ. Imaginea amibei literare nu ascunde nicio maliţie. Mă interesează protozoarele ca forme de viaţă primitive cu cea mai simplă structură anatomică. Mă gândesc la literatura dintre Nistru şi Prut în primul rând din această perspectivă, nu pentru a o denigra, ci pentru a radiografia o stare, o diagnoză etc.

Dicţionarul explicativ al limbii române mi-a curmat insomniile în această privinţă: amibă şi amebă (gr. schimbare, întoarcere) – „un protozoar microscopic care se mişcă cu ajutorul pseudopodelor şi care trăieşte în apele dulci şi sărate. Se compune dintr-o singură celulă (protoplazmă şi nucleu) şi n-are o formă anumită, ci se schimbă de nevoie”. Un portret exact al literaturii interriverane: microscopică, cât o filială mai mare sau două mai mici ale Uniunii Scriitorilor din România, dar aceasta nu ar fi un cusur, mic nu înseamnă neapărat nesemnificativ. Ne pune în gardă „schimbarea” şi „întoarcerea” impusă de etimonul grecesc. Aici ne întrebăm cum e cu literatura basarabeană? Pe de o parte ne vom referi la schimbarea produsă după ’90 (abandonarea proiectului sovietic, revenirea la valorile naţionale), pe de altă parte vom invoca întoarcerea, stagnarea, prin felul în care nu s-a produs o ierarhizare a literaturii, una axiologică. Scriitorii care au fost „eroi” literari în perioada sovietică au continuat să fie puşi în capul mesei şi după, fără a face cel puţin un exerciţiu de revizuire, unica revalorificare era reeditarea volumelor cu alfabet latin şi scoaterea textelor marcate de ideologie. Nu invocăm vreo posibilă vânătoare a vrăjitoarelor literare, ci mai degrabă o evaluare valorică şi etică a ceea ce s-a scris în literatura „moldovenească” sovietică.

Ne-a atras atenţia felul de locomoţie al amibei. Pseudopodele (picioarele false), nişte prelungiri provizorii ale protoplasmei cu ajutorul căreia unicelularele se pot mişca şi pot apuca hrana. Da! Un termen mai exact nici că puteam găsi. Literatura din Republica Moldova, ca şi republica însăşi, are un astfel de sistem locomotor. Provizoratul ar fi un cuvânt-cheie. Acest animal trăieşte în apele dulci şi sărate. Adică în orice condiţii, supravieţuieşte, rămâne în viaţă oricum: anexări, uniri, iarăşi anexări, deportări, independenţă, tranziţie, instabilitate etc. Supravieţuieşte datorită acelei singure celule, dar această trăsătură a ei monocelulară o plasează la nivelul inferior al regnului, acolo la începuturi, la primele forme de viaţă, la organismele primitive, primare. Protoplasma, un fel de protocronism celular, a salvat-o în anii independenţei declarate prin revenirea la valorile naţionale. Dar insistenţa exagerată pe ele în detrimentul unei sincronizări cu universalul, chiar cu literatura de peste Prut, i-a cam jucat feste. Aruncând-o parţial într-un soi de anacronism estetic şi axiologic. Nucleul, materialul genetic de „literatură română unică şi indivizibilă”, este cel care o salvează. Matricea lingvistică, încercările unor scriitori de a se sincroniza cu literatura română generală (aici parafrazez termenul lui Daniel-Henri Pageaux de literatură generală) ne face să credem că amiba noastră din interriverania moldavă are şanse de a converge într-un organism dezvoltat pluricelular, literatura română. Astfel încât să ajungă la o formă anumită şi să nu se schimbe după nevoile zilei.

G. Călinescu insista pe o „literatură unică şi indivizibilă”. Nu vom contesta axioma marelui critic, o vom saluta, ne vom bucura de ea, o vom anunţa drept un „nucleu”, dar vom reveni la infuzoarea noastră. Care totuşi există. Şi existenţa ei este cu siguranţă una monocelulară, adică cea mai simplă formă de a fiinţa. Simplă era un eufemism pentru primitiv. Un primitiv din care fac şi eu parte. Pare că acum scuip împotriva vântului. Dar acesta e riscul şi este unul asumat! Un poet se „lăuda” la un simpozion literar că moştenim şi imperiul de la răsărit în literatură. Îmi stătuse mintea în loc. Era poezia-protozoare, îşi ridica încet capul, cu sfială, parcă, dar cu multă tenacitate. Ea era, o descoperisem!

Literatura basarabeană este o literatură marginală ca şi spaţiul care o produce, un spaţiu de frontieră la graniţa de est a românităţii, chiar a latinităţii, asta dacă ignorăm cei câţiva (puţini de tot ca număr şi ca impact) autori care scriu în română la Cernăuţi şi la Odessa. Această literatură se scrie într-o ţară cu un PIB ca al judeţului Cluj, cu simpatii politice şi culturale polarizate. Majoritatea titlurilor propun teme mai degrabă locale: posttotalitarism, conflictul transnistrean, politică interriverană, sărăcie de orice fel, mizerie umană, încercarea unor sincronizări culturale fie cu vestul, fie cu estul.

După căderea URSS, acest spaţiu a trecut prin câteva valuri de criză de presă culturală. Majoritatea revistelor culturale de un impact real apar cu suportul unor instituţii din România. Or, literatura română din Basarabia nu prea are un suport al statului, e ca o ciupercă care creşte de la sine, dar mai bine revenim la amiba noastră. Astfel, în ultimii 25 de ani, literatura interriverană aminteşte povestea în care toţi credeau în fantome, dar nimeni nu putea spune cu mâna pe inimă dacă le-a văzut. Există totuşi o literatură între Nistru şi Prut?! Există, atâta timp cât vorbim despre nişte autori afirmaţi şi peste Prut, care au fost traduşi în unele limbi de circulaţie internaţională, autori care scriu, care sunt nişte animatori ai vieţii culturale basarabene. Luată panoramic, această literatură îşi dezvăluie handicapurile infrastructurale la prima încercare de a-i sonda profunzimile. Începuturile ei, conceptul de literatură basarabeană e defectuos în sine, aşa cum promovează un proiect sau nişte proiecte mai vechi de la 1812-1990. Dar este unicul care aminteşte de marea ruptură, de aceea termenul rămâne viabil, el conservează datele genetice ale istoriei.

În pofida deficienţii terminologice („literatura moldovenească” ne aruncă în proiectul sovietic, „literatura Republicii Moldova”, ca un pat al lui Procust, ne limitează la ultimele trei decenii), aici se scrie, se tinde, se caută, protozoarele totuşi există şi atuul lor este că ele se pot dezvolta, ele pot evolua din etimologia lor de „prim animal” în organisme mai dezvoltate. Chiar dacă sunt monocelulare, acestea sunt de două feluri: solitare sau coloniale. Desigur, lansările în grup în literatură sunt bune, dar istoria literară a demonstrat că grupul serveşte drept o trambulină eficientă pentru liderul grupului (ieşit în evidenţă prin valoarea sa) sau pentru luptătorul pentru „putere” literară. Cântatul solo este mai dificil de gestionat, dar e cu bătaie lungă. Colonia (grupul, gaşca literară ca formă degradată a grupului, înrăită, solidară împotriva cuiva, dar şi cu războaiele ei interioare) asigură însă o interdependenţă aşa cum fiecare individ este responsabil de o anumită funcţie, colonia acţionând ca un tot întreg care este eficient, dar are o structură coloidală, marcată de dispersie. Heterotrofi în mare parte (epigoni ai literaturii de peste Prut şi ai celei universale) autorii basarabeni au nevoie să evolueze şi să însuşească măcar lecţia celor autotrofi, puţini în apele moldave, care au învăţat sau au putut din start să-şi sintetizeze singuri substanţele hrănitoare prin fotosinteză (aici mă gândesc la iradierea venită dinspre literatura română interbelică şi cea de după obsesiile proletcultiste din România şi iarăşi la clasicii universali) sau chemosinteză (transformarea substanţelor anorganice în organice, aici mă gândesc la disidenţă, la literatura de sertar de ieri şi la sincroniile cu literatură de valoare). Sertarismul, aproape inexistent aici, ar fi fost o formă chistică de existenţă, în acele condiţii nefavorabile.

În acest sens, literatura basarabeană, mai întotdeauna aşa a acţionat şi acest fapt i-a asigurat supravieţuirea, căci colonia o făcea cumva multicelulară. Cum se reproduc protozoarele? Sexuat şi asexuat. Ultima formă de reproducere a salvat colonia literară basarabeană (mâna dorea să scrie „Colonia penitenciară”). Diviziunea multiplă şi înmugurirea (protozoarele fac trecerea de la plante la animale) au permis perpetuarea într-un mediu toxic. Am şi spus-o în altă parte: „cultura basarabeană se ţine pe principiul lăstarilor […], lăstarii au crescut, au produs altoiul şi au astupat breşa din pădurea secerată. Aceasta suntem: frunza autodidactă, care încearcă să tot ardă etapele, să transforme în lemn vegetalul verde şi fragil al începuturilor, al eternei reluări basarabene”. Credem că a venit timpul ca acest spaţiu să dea autori-solişti, care ar putea să facă cât face o literatură. Aşteptăm să crească stejarul, căci lăstari avem.

Aşadar, rămânem în aşteptarea autorului pluricelular! Care ar putea dialoga cu întreaga literatură română, care ar putea da replici, ar problematiza, care ar putea contura direcţii literare, care ar crea şi ar recrea o limbă, care ar putea reprezenta românitatea în toată splendoarea ei, ca un material genetic care reprezintă întregul organism!

Text preluat din volumul Poezie, Eros și Putere, Chișinău: Prut Internațional, 2017.


MARIA PILCHIN (n. 26 ianuarie 1982, Republica Moldova), scriitoare, directoarea Bibliotecii Centrale, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, prezentatoarea emisiunii „Lecturi à la carte” TVM1, director de marketing Editura ARC, social-media jurnalistă la Radio Europa Liberă Moldova. Domenii de preocupare: poezie, critică și istorie literară, eseu, studii culturale, marketing cultural, jurnalism socio-cultural, social media marketing. Deținătoarea mai multor distincții și premii literare din Republica Moldova și România. A publicat în cele mai prestigioase reviste literare din România și Republica Moldova. Poemele și prozele sale au fost traduse în franceză, engleză, spaniolă, rusă, ucraineană, catalană, azeră.

Publicații:

Zarathustra e femeie, Cartea Românească, București, 2018.

Poezie, Eros și Putere (eseuri și texte critice), Prut Internațional, Chișinău, 2017.

Realităţi poetice în zigzag (critică literară), Junimea, Iași, 2017;

Poeme pentru Ivan Gogh (poeme), Paralela 45, Pitești, 2015;

Praguri critice (eseuri, texte critice, interviuri), TipoMoldova, Iași, 2013;

De mână cu Marele Joker. Eseuri literare, Prut Internaţional, Chișinău, 2013.

Distincții și premii (selectiv):

Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria A „Literatura”, conferit de președintele României Klaus-Werner Iohannis, 2018.

Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru Cartea de eseu, critică și istorie literară, 2018.

Premiul „Mircea Ciobanu” pentru poezie  al Uniunii Scriitorilor din România, Bucureşti, 2016.

Premiul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, categoria Tineri cercetători, „Pentru critică literară”, 2013.

Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru Debut, 2013 ş.a.