Volumul semnat de Holly Ringland a câștigat General Fiction Book of the Year în cadrul Australian Book Industry Awards (2019) și, deși este un roman de debut, a fost tradus în peste 30 de țări, fiind acum  în curs de ecranizare. Încă de la dedicația de pe copertă – „Femeilor care se îndoiesc de valoarea și de forța poveștilor lor” – există indicii fine asupra temei pe care scriitoarea australiancă o abordează în contextul poveștii. În plus, aruncând un ochi asupra biografiei și asupra parcursului profesional și artistic al acesteia – a lucrat într-o comunitate izolată de indigeni din deșertul australian și a predat cursuri de scriere creativă, concomitent, atât la Lancaster University cât și unor femei din închisori – înțelegem profunzimea cu care se îndreaptă către anumite teme. Prin urmare, latura voluntară, altruistă este vizibilă (chiar și în cele șapte pagini de mulțumiri de la sfârșitul romanului!) și, inevitabil, condeiul acestei scriitoare este tributar aplecării sale către social. De altfel, tematica socială, drepturile copilului și ale femeii, violența în familie, abuzul fizic și psihic sunt subiecte ce se regăsesc în contextul romanului pe care îl supunem discuției. Nu este însă doar un roman al durerii și al reinventării, al supraviețuirii dincolo de provocările la care adesea viața te expune ci și unul al frumuseții în forma ei cea mai pură – un roman al florilor. Flori ca titlu de roman, ca titlu de capitol, ca pretext, ca subiect, ca metaforă, ca metatext. Și – aici îmi permit să fac o paralelă cu o altă scriitoare australiancă Karen Viggers (Soția paznicului de far, Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2020) – avem în pagini tot o poveste a recuperării pe fondul dramelor trecutului în care natura sălbatică și misterioasă a Australiei joacă un rol esențial.

Subiectul romanului, unul aparent comun – tragedia unei tinere care se redescoperă, se recuperează, se reinventează sub imperiul dramelor și a abuzurilor din copilărie – este tratat atipic. O fată – Alice –  de 9 ani, traumatizată, este nevoită să trăiască departe de locurile natale de la marginea oceanului alături de bunica sa, în interiorul continentului, la o fermă de flori, inițial având ca punte de comunicare limbajul florilor australiene. Mai târziu, Alice fuge de la ferma de flori, este ghid la Rezervația Națională Kililpitjara – un loc ce pare mai degrabă o rezervație de oameni și istorie australiană deopotrivă, îl întâlnește pe dualul și violentul Dylan – probă inițiatică a vieții și, în același timp, mijloc de rememorare, recuperare și conștientizare a unui trecut pe care îl dorea uitat. Urmează întoarcerea la fermă, apoi în orașul natal unde secretele trecutului se dezvăluie. Este, în sine, un roman despre un trecut ce se dorește îngropat, despre neputința de a fugi de traumele copilăriei – „Numai gândul de a povesti ceva de viața ei dinainte de a ajunge la Agness Bluff a îngrețoșat-o de-a binelea” – despre iertare, eliberare și speranță. Despre viață. Ferma Thornfield este salvarea femeilor aflate în situații dificile (florilor). „Deviza de la Thornfield rămăsese aceeași: Unde înfloresc flori autohtone”.

De menționat în analiza romanului și funcția catharhică a poveștii – eliberarea de trecut și speranță într-o viață viitoare vine prin iubire. Este oare un roman (și) al iubirii? – Probabil că da, în măsura în care în personajul principal există dorința de a iubi și de a fi, la rândul său, iubit. Este, în orice caz, un roman al căutării iubirii, al așteptării ei. Paradoxal, găsim în pagini o iubire toxică, neîmplinită, un atașament – traumatic chiar –  față de violentul Dylan, alături de care (re)trăiește drama mamei ei. Funcția recuperatoare a memoriei readuce trăiri familiare care bulversează personajul principal și îl determină la alegeri esențiale în devenirea sa ulterioară. „A simțit cum i se răscolește stomacul; în amintirea ei avea nouă ani, o privea pe mama ei ieșind din mare, goală, plină de vânătăi. Alice s-a gândit din nou la povestea japoneză, de data aceasta într-o lumină mai necruțătoare: ea nu era artista cu pensula și nici praful de aur. Era chiar ciobul spart, reparat și spart iar de nenumărate ori. Asemenea mamei ei, care nu se putea agăța de viață fără ca bărbatul să i-o curme. Asemenea florilor care veniseră la Thornfield în căutare de adăpost și ocrotire. În acest timp, ea nu-și permisese niciodată să se gândească la asta”.

Totodată, povestea întregului este și un suport pentru un personaj, aparte, fascinant și misterios, care se inserează încă de la început și care dă dependență cititorului – Australia, cu bogata și fascinanta ei lume botanică, continentul care pare că se luptă să își păstreze identitatea istorică și culturală în raport cu lumea modernă, a turiștilor în căutare de senzațional. „Australia are o istorie neagră. A fost și va rămâne întotdeauna pământul populației aborigene”. Un continent-personaj ale cărui legende se inserează nebănuit în destinele protagoniștilor„- Turiștii aduc bani, nu? Ei plătesc taxa de intrare ca să se apropie de flori. Așa că potecile spre crater și spre Kututu Kaana au rămas deschise. Inevitabil, turiștii rup flori ca să le ia ca amintire acasă. Și pentru femeile ai căror strămoși au trăit aici de veacuri, cum e cazul lui Ruby, e groaznic. Fiecare floare reprezintă o bucățică din inima lui Ngunytju. – Oong-ju? A repetat Alice. – Ngunytju, a încuviințat Lulu. Adică ”mamă”. Inima mamei. Alice a simțit că i se strânge stomacul.”

Atipic în roman este modul în care scriitoarea alege titlurile capitolelor – fiecare episod este original marcat, cu o denumire botanică însoțită de semnificația plantei alese și de o explicație – cheie de interpretare a ceea ce urmează. Cu siguranță cititorul va fi atras în de „codul” simbolurilor florale de-a lungul cărții (potențat și de excelenta formulă grafică a volumului) și de discretul „joc” numerologic. Povestea ni se transmite printr-un limbaj, florile australiene sunt capabile să vorbească în felul lor despre drame, despre oameni, despre supraviețuire. Ferma unde „înfloresc florile autohtone” ca recurs la un peisaj al inocenței, al vârstei de aur, al modului pur în care s-a revelat lumea la începuturi, devine – în contextul narațiunii – un problematizant „acasă” și un reper în raport cu care se configurează alegerile și ezitările personajelor. Spațiu de adăpost, autenticitate, mister, frumusețe, vegetal – sunt contururile unei lumi primare dintr-un suflet care este în căutarea liniștii și a coerenței. Decupajele cinematografice, densitatea narativului, abundența dialogului, imprevizibilitatea, culorile, savorilor și zgomotele țărmului australian descrise cu o sensibilitate aparte, secretele plantelor, misterul personajelor – toate converg, într-un crescendo, către un final surprinzător.

Holly Ringland, Florile pierdute ale lui Alice Hart, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, 2020, 393 p.