Volumul intitulat „Citește! Te rog, citește!” semnat de Felicitas von Lovenberg (Baroque Books & Arts, 2018) reprezintă o apariție editorială specială în contextul colecției  Savoir vivre și a literaturii de sorginte motivațională nu numai prin conținutul și ideile prezentate în pagini, ci și prin concepția grafică specială (ilustrațiile fiind semnate de Cristiana Radu). Ca linie și tematică, volumul semnat de această autoare de origine germană, cu studii la Bristol și Oxford,  este comparabil cu cel de convorbiri dintre Umberto Eco și Jean Claude Carriere „Nu sperați că veți scăpa de cărți” (Humanitas, 2010) care reprezintă în sine o pledoarie pentru carte și pentru însemnătatea ei materială și simbolică, precum și cu volumul aparținând lui Ian Sansom – „Hârtia. O elegie”(Baroque Books & Arts, 2014) Indiferent că argumentul este de natură tehnică – rezistența foii de hârtie, de natură sentimentală sau spirituală – ceea ce simte cel înconjurat de cărți în bibliotecă sau în librărie, ori de natură practică – cartea e istorie, memorie a culturii, recurs la autenticitate, concluzia este clară. Este un omagiu incontestabil adus acestui material care, suport pentru scris, devine mobilul purtător în timp al tainelor lumii.

Structurată în trei părți mari: I. Cititul: la ce bun? II. Cum să citim? Când unde, cât de des și III. Ce să citim? – volumul semnat de Felicitas von Lovenberg răspunde – printr-o bibliografie amplă, cu un aparat critic considerabil și o serie de trimiteri la autori care au abordat în scrierile lor subiectul discuției – la o serie de întrebări oneste referitoare la cărți și actul lecturii, la alegere, deschidere, necesitatea dialogului, la dispoziție, responsabilitate, act cultural sau simplu capriciu, biblioteci și lecturi potrivite, despre darul lecturii și responsabilitatea de a fi parte din acest binom autor-cititor.

Înainte de orice, un om care citește este un om puternic, un om cu convingeri proprii, dificil de manipulat, deschis discuției și care întotdeauna va pleda pentru echilibru și argument, iar cartea în sine și circulația ei reprezintă un garant al libertății și al liberei exprimări – este o primă teză pe care autoarea o susține: „În primul rând, cartea nu poate fi supusă controlului și își păstrează caracterul unic și genial subversiv, ceea ce a făcut mereu de-a lungul istoriei ca scrierile să fie interzise și autorii lor urmăriți. Cărțile exprimă adevăruri incomode, care subminează autoritatea dictatorilor, partidelor religiilor, ideologiilor și din ce în ce mai mult și a concernelor, fiind mesaje secrete, strecurate clandestin peste granițe, care se sustrag controlului celor puternici și le vorbesc celor dispuși să citească. Și astăzi, în multe locuri din lume, dictaturile, războaiele, catastrofele naturale și crizele economice restrâng dreptul la libera exprimare a opiniilor, accesul la literatură și la crearea ei.” – ideea conform căreia, așa cum afirmă o laureată a premiului Nobel, Doris Lessing – „oamenii care iubesc beletristica sunt imuni la îndoctrinare, cel puțin într-o parte a spiritului lor.”

Cum ești în fața cărții, în actul lecturii? – singur, firește, dar în același timp contopit cu lumea și totuși pe cont propriu. Dar cert este că cine citește nu se teme de singurătate. Tragi cu urechea la conversații imaginare, ai prieteni imaginari iar prin magia cărții poți călători în vremuri și destinații pe care probabil nu le vei întâlni niciodată. În fond, așa cum spunea Jean Améry, un cititor pătimaș, „lumea subiectivă a oricărui cititor este populată nu numai de persoane reale cu care a făcut cunoștință în viață, dar și de creaturi literare.”

O discuție aparte din paginile acestui volum este cea legată de suportul clasic sau digital:  „Trebuie să fim conștienți că un Kindle adună în timpul lecturii date despre utilizator.” Sau, cum scria Yuval Noah Harari în cartea lui vizionară Homo Deus: „Curând veți citi cărți care vă vor citi și ele pe voi.” Prin urmare, lectura unei cărți tipărite este și va fi mereu un act personal și intim, iar cine dorește „ca gândurile sale să rămână libere și să nu fie înghițite de un algoritm va rămâne fidel cărții tipărite, clasice.” Ba mai mult chiar, „nu ar fi exclus ca într-un viitor previzibil lectura cărților tipărite să devină un act de-a dreptul subversiv, un gest de rezistență împotriva supravegherii mașinilor.”

Virgina Wolf distinge între cititorul obișnuit – mânat de „străduința instinctivă, de a alcătui, singur, un tot unitar din ce-i cade întâmplător în mână” și cititorul profesionist – criticii, savanții, editorii, iar discuția asupra căreia se centrează atenția este legată de ideea categoriilor de cititori (posibili) ai unei cărți.

„Biblioteca te apără de ostilitatea lumii exterioare” – afirmă Jacques Bonnet, pentru care biblioteca în sine reprezintă un concentrat de spațiu și timp. Pentru Umberto Eco, la rândul său un pasionat bibliofil, o bibliotecă era echivalentul unei asigurări de viață iar noi, cei care trăim astăzi, „ne amintim de trăirile celor care au viețuit înaintea noastră, iar alții, care ne vor urma, își vor aminti de trăirile noastre.” La rândul său, Alberto Manguel  spune în Istoria lecturii: „Mă încântă gândul că sunt înconjurat de un soi de registru de inventar al propriei mele vieți, de o anticipație a viitorului.”

Legătura cărților cu timpul, cu trecerea lui, cu ideea de reeditare, de prezență constantă în istoria umanității, de cărți clasice care devin (sau nu) desuete este tratată subtil și pe un ton relaxat în contextul primului capitol: „Cărțile sunt veșnic tinere. Cele mai multe au fost scrise înainte să ne naștem, iar multe vor fi citite și după ce vom muri. În același timp, cărțile pe care le lăsăm să ne pătrundă în minte, în inimă și în viață reprezintă un gen de memorie externă, o bibliografie a propriei noastre vieți.”

„Cărțile semnifică timp, timpul apariției lor, al lecturii noastre și, deoarece prin prezența lor ne amintesc de prilejul cu care au fost cumpărate sau primite în dar (…) ele reflectă și scurgerea propriului nostru timp.”

Cicero – „o încăpere fără cărți este ca un trup fără suflet.” Dincolo de posibilitățile internetului și de bibliotecile virtuale, există acea „scânteie divină” – așa cum o denumește Jacques Bonnet, existentă doar atunci când te afli în proximitatea unei biblioteci și ai posibilitatea de a răsfoi o carte.

Nu în ultimul rând, lectura a fost și un mijloc de supraviețuire – Jorge Semprun relata că „în după-amiezile de duminică de la lagărul de concentrare  de la Buchenwald se discuta literatură, pentru a ieși din muțenia impusă și pentru a înfrunta cenușiul cu o formă de demnitate.”

Desigur, dincolo de supraviețuire, cartea poate fi utilizată și ca scut în calea conversației politicoase și insipide, a solicitărilor, a discuțiilor domestice.

La întrebarea : analog sau digital, pledoaria este în continuare în favoarea cărții scrise pe hârtie – pe care poți face sublinieri, care păstrează și amintiri, uneori un autograf, un parfum aparte, în care poți păstra scrisori sau poți presa flori, care stă pe noptiera de lângă pat și pe care o iei după tine ori de câte ori te muți. O carte are o greutate, o copertă specifică, este o complexitate senzorială și tactilă (de regulă, cumpărătorii de cărți electronice sunt mai degrabă experimentali și nu descarcă doar unul, ci adesea mai multe titluri deodată).

Spațiul ideal al lecturii, poate fi oricare – de la canapea, la fotoliu, la birou, în bucătărie, sub cerul liber, în tren, în grădini sau pe plaje. Italo Calvino, Alberto Manguel, W. H. Auden sau Umberto Eco opinează referitor la aceste spații.

Francis Bacon a considerat că scrisul, cititul și mâncatul aparțin aceluiași ciclu metaforic, aducând alinare: „Din unele cărți trebuie să ciugulești, pe altele – să le înfuleci, iar pe altele – să le mesteci temeinic și să le digeri”. Câteva secole mai târziu, imaginea ceștii de cafea și a prăjiturii au devenit un accesoriu omniprezent pentru blogurile de carte.

Cert este că odată cu parcurgerea mai multor volume, ajungem să ne cunoaștem mai bine, aflăm ce ne place și din ce motiv și cu atât mai mult căpătăm încredere în propria judecată. „Cu cât citim literatură mai rafinată, cu atât ne adâncim mai mult în cărți și cărțile pătrund la rândul lor în noi, cu atât mai mare tendința să fim dezamăgiți de un stil banal.”

Există însă – și vinovat de acest lucru se face scriitorul francez Daniel Pennac – cele zece drepturi inviolabile ale cititorului: Dreptul de a nu citi, Dreptul de a sări pagini, Dreptul de a nu citi o carte până la capăt, Dreptul de a reciti, Dreptul de a citi orice, Dreptul la bovarism (adică dreptul de a interpreta romanul ca pe o realitate), Dreptul de a citi oriunde, Dreptul de a răsfoi, Dreptul de a citi cu voce tare, Dreptul de a tăcea. Dar, pe de altă parte, cititorul are și îndatoriri, pentru că „o carte este întotdeauna scrisă pentru cineva care să o citească.” Doar cititorul este cel care „desăvârșește cartea, care fără cititor rămâne lipsită de sens și de valoare.” Acest pact face ca orice lectură să fie și mai intensă, și mai responsabilă, indiferent cât de întâmplătoare ar putea părea la prima vedere. Apropierea dintre cititor și carte trebuie să nu aibă nimic în comun cu constrângerea, ci, dimpotrivă să fie un act care ține de alegere, de iubire, de deschidere, de profunzime. Citind o carte reușim să schimbăm lumea: „luăm cartea și o deschidem. Și ne schimbăm pe noi înșine.”

Notă: Acest text a apărut în premieră în revista România literară, nr. 27-28/2019.