Magazinul cu de toate din colțul „parizian” al străzii mele a adus de curând o marfă nouă, niște cutii cu smochine uscate. În încăperea îngustă a prăvăliei adastă un miros subtil de pulberi aduse dinspre mare, orașul meu adoptiv se află lângă o pânză albastră care freamătă și lângă plaje nesfârșite spulberate de vânt. În apropiere e un șantier al unui cartier de lux aflat în permanentă construcție, de acolo decolează demonii de praf care încețoșează mințile și condimentează mai mult decât trebuie mâncărurile. Aerul blând din aproape toate lunile anului, vibrează într-un ritm săltăreț și ajută femeile să usuce mai repede rufele de pe sârme, copiii să se îmbrace cu mai puține haine și să ajungă mai repede la școală sau la joacă, bărbații să caute umbra răcoroasă a zidurilor și să suspine după un dor neclar.

Smochinele uscate și înghesuite frumos sunt vândute în cutii mici colorate și decorate cu vrejuri verzui și cu bobițe roșiatice, alcătuind desene pe care le mai văzusem în cărțile cu o mie și una de nopți citite în copilărie. Pe atunci educația copiilor era făcută cu tact și responsabilitate, detaliile nu erau lăsate la voia întâmplării, fiecare gest conta, fiecare gust, miros, culoare. Gulerele scorțoase și albe, plăcute și neplăcute în același timp erau semnul distinctiv al multor copii. Mirosul rufelor curate deținea în familia mea un loc aparte și de multe ori îl asociam cu briza de vară sau cu ploile cu stropi mari și calzi.

Au trecut mai bine de cincizeci de ani de la copilăria mea și încă simt în nări mirosul fierbinte și copt al nectarului de piersici vândut în sticle mici maronii în prăvălia La Socrate. Trona în mijlocul unei intersecții deschise în plin soare de unde dacă o luai la dreapta ajungeai la piață, iar dacă o luai la stânga dădeai drept în mare. O mare plină de praf. O mare albă care pe atunci era a mea. Altfel nu știu să trăiesc. Chiar și acum de pe primele trepte spre necunoscut, privesc spre marea copilăriei, o las închisă într-o sticlă cu un mesaj neclar și o rog să nu mă răvășească, să nu mă certe că nu vreau s-o mai văd. Micul oraș în care locuiesc acum pe conturul Mediteranei, e vecin cu un alt talaz, unul albastru ca cerneala, mai cald și mult mai pașnic, masculin și aspru, cu obiceiuri vechi și bine rânduite și cu un glas care răsună în mii de ecouri și leagă trei continente. 

Sunt o venetică.

Până la prăvălia La Socrate ne duceam în șlapi și luam între degete pietricele care ne răneau picioarele mici și pielea fină. Pândeam de la distanță să vedem dacă vânzătoarea de la Socrate primise lăzile cu sticle de nectar de caise sau de piersici și ne necăjeam cumplit când acestea întârziau să apară. Nu s-au făcut piersicile sau caisele, râdea ea, mai stați și voi câteva zile, sau ne explica pe un ton cât se poate de serios că a stat producția din lipsă de curent electric. Noi nu știam decât curenții mării sau curentul de la ușă, cel responsabil pentru pleoapele umflate. În raidurile subite la fundul apei din cauza vreunui val poznaș, simțeam curenții și știam că seamănă cu o zeiță trufașă care ne joacă feste pentru ca noi, copii ai soarelui, să nu ne plictisim. Aerul mi-l amintesc alb și plin de praf de cretă.  Îl acceptam, dar nu era aerul meu. Își făcea drum adânc prin nările mele, până în suflet îmi intra și de acolo pândea orice moment în care să mă facă să tușesc. Mai ales în timpul orelor de matematică în care de multe ori încercam să mă fac nevăzută ca să nu mă asculte. Tușeam sonor și mi se părea că elimin o pulbere aurie cu miros de piersică și de sare de mare care nu-mi era de mare ajutor în rezolvarea exercițiilor. Până prin clasa a opta, după amiezile mi le petreceam prin preajma casei, cu cele două prietene și vecine, Florica și Ana sau în vizită la Socrate (băiatul femeii care ținea prăvălia cu de toate) care ne invita să se laude cu guma de mestecat și cu jucăriile din plastic colorat pe care i le aducea tatăl lui, marinar pe un vas comercial. Mi-l imaginam pe tatăl lui Socrate ca un bărbat cu barbă neagră și pipă în colțul gurii și de vină nu era imaginația mea ci cărțile de aventuri citite cu nesaț. Beam cu plăcere nectar de piersici și citeam pe rupte din Jules Verne sau Panait Istrati. Pe tatăl lui Socrate l-am auzit o dată vorbind într-o limbă ciudată, limba greacă, îmi explica bunica, limba strămoșilor tăi. Ea m-a învățat mai încolo să o vorbesc. Bunica mea dinspre mamă, Evanghelina, se avea bine cu mama lui Socrate cu care depănau povești la ceașca de cafea neagră al cărei zaț îl răsturnau pe farfuriuțe mici din porțelan translucid. Apoi priveau atente și dădeau amândouă nemulțumite din cap, se vede treaba că nu le ieșeau socotelile. Mama lui Socrate se uita spre mare și își lăsa ochii pierduți în orizontul colbuit. Am observat-o de câteva ori, fără să-i înțeleg tristețea. Pe noi, copiii, ne lăsau să stăm pe lângă ele, copiii cresc mai bine pe lângă femei, cum zicea bunica.

Țin minte bine cum arăta prăvălia La Socrate. Era o încăpere întunecoasă nu foarte adâncă, cu o tejghea în partea stângă cum intrai. În spatele tejghelei erau ordonate pe rafturi mărfurile. Câteva pungi cu făină, sare, zahăr, conserve de mazăre, foi de napolitane, sticle cu diverse și mult praf. Mama lui Socrate ținea și un colț unde se încărcau sifoane. Prima oară când bunica mi-a dat misiunea să aduc acasă sifonul plin, a fost într-o zi cu furtuni de vară. Mi se părea că întreaga energie a sticlei bubuie prin ceruri, sărbătorind orele lungi ale verii. Mă cam plictiseam pe atunci. De fapt cred că moleșeala era o activitate în sine de care mă bucuram împreună cu prietenii mei. Socrate se dovedea de departe cel mai bun la zăcut, făcuse o artă din plictiseală, o plăcere. Nu era un băiat leneș, avea momente în care era chiar, cum se spune azi, hiperkinetic, și în care punea la cale jocuri și excursii sau organiza expediții speciale cum erau cele în care adunam de pe plajă bucățele colorate de sticlă șlefuită. Cu ele făceam „tablouri” cu pești, le sortam pe culori sau pur și simplu le aruncam în mare.

Vara însă după plaja care ne toropea, o luam spre casă târându-ne prin argila crăpată ca niște salamandre. Florica era cea mai sprintenă, Socrate se oprea des și se întorcea să privească marea, eu și Ana abia mai răsuflam. Aerul albicios răspândea miros de plante uscate iar țepii ciulinilor ne trezeau la fiecare pas. Copilăria mi se părea albă atunci și mirosea a scaieți. Din mâinile noastre fragede și jucăușe prin nisip, ieșeau redute care se pregăteau să apere plaja. Florile mov și ghimpate erau decorul cel mai simplu al potecii împreună, în iunie, cu macii obraznici care ne sfidau cu atitudinea lor efemeră. Lui Socrate îi plăceau macii și se încăpățâna să culeagă câte un buchet bogat pentru mama lui. Ea îl ridica și-l privea în zare iar ochii i se umezeau.

*

Am fost și eu, când aveam vreo șase ani, cu Evanghelina la Chiragi sau Cotu Văii, să vizităm mormintele părinților ei. După o văioagă cu ulmi, meri, corni, cireși, salcâmi, se ivea un sat plin de colbul albicios bine cunoscut. Părea o localitate foarte săracă și aflată la marginea lumii printre fâșii de pământ nisipos și scăldată în lumină albă și vapori de aer sărat. Abia dacă ghiceai că marea e undeva destul de aproape. Mangalia mi se păruse brusc o metropolă cu alei umbroase, faleză, piețe și vestita Geamie Esmahan Sultan înconjurată de o grădină ca un rai. O geamie făcută de o fiică în memoria tatălui său. Multe lucruri pe lume sunt făcute în memoria cuiva și în acest fel memoria ia o formă clară, un contur, prinde viață și apoi se dizolvă în binele colectiv. În Chiragi sau Cotu Văii viața era greu de descoperit, era o zi toridă de final de august, vegetația semăna a fân galben încâlcit de rafalele de vânt iscate din senin. Aveam și trăsură când eram copii, îmi povestea Evanghelina, ne ducea tata la Bazargic să ne dea limonadă la bufetul Gazi-Baba, să mâncăm celebra pâine albă și să ne plimbăm în grădina publică. Acum Evanghelina nu avea de unde să-mi cumpere un suc bun, exista un bufet prăfuit care vindea bere caldă, dar pentru noi două nu conta mai ales că seara ne întorceam în fieful grecilor, cum îl numea ea, la Mangalia. Deși nu prea mai erau greci pe acolo. Puține amănunte din viețile oamenilor sunt de interes public, nici măcar lecții de viață nu sunt, cele mai multe trec neobservate și se contopesc în marea zilelor. Universul e logic, e sublim, altfel ne-ar fi căzut de mult în cap, râdea Evanghelina și își dezvăluia dinții perfecți. Viețile, un șirag de perle perfecte pe care oamenii vor să le complice să le dea semnificații peste semnificații, în zadar, nu merge așa.

(fragment dintr-un roman în lucru)

ALINA GHERASIM – n. 1973, București, Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania secția Pictură; 1992–1998 Universitatea Naționala de Arte București Clasa profesor pictor Henry Mavrodin.

Activitate ca scriitoare – Cărți publicate

2016 – Cartea de proză scurtă “Femeia – valiză”, editura Oscar Print, 2016. Lansată la târgul internațional de carte Gaudeamus 2016.

2017 – Cartea de proză scurtă „Colonia de cormorani”, editura Oscar Print, 2017.

2017 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce”, editura Oscar Print, 2017

2018 – Romanul pentru copii „Noemi știe ea de ce e la Paris”, editura Oscar Print, 2018  Prezentare autor la librăria “La doua bufnite”, Timișoara.

2018 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare „ARMOR”, proză scurtă.

2019 – Heidelberg – Lectură publică. Roman și proză scurtă. Asociația A.I Cuza din Heidelberg

2019 – Târgul Internațional de carte Gaudeamus – Lansare roman „Liniște, începe apusul!”, editura Oscar Print