Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.

„O carte emoționantă, presărată cu gânduri și maxime pline de miez despre doliu, despre pierdere.“ – Le Figaro

„Această poveste magnifică nu vorbește numai despre el, ci despre ei, un fiu și mama sa, legați printr-o dragoste simbiotică.“ – Dimanche (Belgia)

„O poveste de o infinită autenticitate, copleșitoare.“ – Femme Actuelle

„Emoționant, autentic, revigorant.“ – Le Soir

„Un scriitor nu poate reînvia pe nimeni, dar poate da viață prin cuvinte. La doi ani de la dispariția mamei sale, autorul se hotărăște să-și transforme jurnalul doliului în carte – o carte în care nu vorbește despre el, ci despre noi, noi toți, care trebuie să înfruntăm, mai devreme sau mai târziu, pierderea părinților. Să dai nume durerii, să trasezi apoi un drum spre lumină, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor săi?“ – Le Pèlerin

„Un text superb, care merge dincolo de intim.“ – Pages

Fragment

Astăzi, revizuind primele trei povestiri din Răzbunarea iertării, o rază de lumină a țâșnit dintr‑odată: știu ce s‑a întâmplat în ziua în care a dispărut mama!

Sunt sigur, fiindcă am verificat în agendă modul în care am petrecut acel timp, precum și mesajele care, pe la miezul nopții, i le‑am trimis lui Gisèle și care conțin cele lucrate în respectiva zi.

În marțea aceea în care mama s‑a prăbușit în bucătărie, mă aflam la Paris, singur, și scriam.

Ce? Un text care prelungea povestirea în curs de realizare, „Domnișoara Butterfly“, un text venit de la sine și care mi se impusese:

Dragă mamă,

Poate nu voi mai fi pe această lume când vei primi scrisoarea asta. Am fost diagnosticat cu o deficiență foarte gravă a rinichiului – a ambilor rinichi. Eu, care nu știam nimic despre aceste organe, am învățat pe propria piele că ele joacă un rol esențial în corpul nostru și, dacă își pierd eficacitatea, viața noastră se năruie. E atât de adevărat, mamă! Pe zi ce trece mă împuținez… Nu doar că îmi vine greu să mă hrănesc, dar nu mai am poftă. Aștept. Ce? Nu știu. Un transplant, propun medicii. Moartea, fără îndoială.

Mamă, aș vrea doar să îți spun că te iubesc. Îți datorez totul. Mai întâi, viața, pentru că m‑ai purtat în tine, în brațele tale, la sânul tău, când nimeni nu mă dorea. Pe urmă, iubirea; nu ai fost decât dăruire, devotament, surâs, avânt. Din bunătate, ai consimțit până și să mă lași să te părăsesc, ceea ce îți frângea inima, gândindu‑te că trebuie să devin un „mare domn de la oraș“. Iartă‑mi plecarea. Iartă‑mă că m‑am întors așa de rar. Iartă‑mi îndepărtarea.

Pe patul de spital, mă refugiez în amintirile noastre. Ele mă liniștesc. Mă văd de mână cu tine, coborând pe pășuni, înconjurați de Gust și de capra Blanquette, cei doi prieteni ai tăi încă mai nebuni, mai veseli, mai entuziaști decât noi, toți patru îmbătați de fericirea de a ne dezmorți picioarele, de a respira aerul încălzit de soare, de a saluta primăvara. Ca și cum am fi avut dreptate să ne bucurăm de o nimica toată. Fiindcă nimica asta toată era totul. Să inspiri, să expiri, să observi, să te minunezi. Ce înțelepciune! Eu, care am avut de‑a face cu atâția oameni eminenți, finanțiști, politicieni, ideologi, savanți, descopăr că tu, Gust și Blanquette îmi dădeați niște lecții de neînlocuit. Să te miri că exiști. Să mulțumești. Să cultivi bucuria, cu price preț.

Mi‑ați fost cei mai buni profesori de viață, și chiar de filozofie, chiar dacă nu m‑am purtat la înălțimea învățăturilor voastre. Mai târziu, m‑am rătăcit un pic prin labirintul sofisticării, am încercat să mă asemăn cu spiritele amare, cele care preferă dezgustul jubilației, pesimismul optimismului, moartea vieții. Când veneam cu vreo observație ursuză, cinică, nihilistă sau disperată, mă aplaudau și îmi dădeau o diplomă de clarviziune. În starea mea actuală de slăbiciune însă, ceea ce m‑au învățat se reduce la o grămăjoară de praf, și nu găsesc putere și lumină decât gândindu‑mă la voi trei.

Gust… Blanquette… Crezi că regăsim, acolo sus, animalele pe care le‑am iubit? Eu sper atât de mult… Sunt convins că ele ar face și imposibilul pentru a mă revedea, că ar aștepta credincioase ani la rând, înfruntând frigul, necunoscutul, singurătatea, descurajarea, pentru a se repezi înspre mine, cu botul cald, coada vioaie și ochii mijiți. Ne vom strânge unii în alții la nesfârșit. Dacă așa e eternitatea, va fi frumos.

Te îmbrățișez, mămică, mamă scumpă, mamă fragilă și de fier, mamă căreia risc să îi provoc, fără să vreau, o durere imensă.

Fiul tău care te iubește[1]

Iată cuvintele care ieșeau de sub pana mea în ziua aceea… Dragostea unui fiu pentru mama sa… Cum ți‑ai putea închipui că nu mama mi le inspirase?

Terminând textul, plângeam. Am vărsat deci lacrimi despre mamă și dragostea de mamă în ziua în care tu îți schimbai regatul.

Continuarea la „Domnișoara Butterfly“ se arată încă și mai bogată în învățăminte: Mandine, femeia căreia îi este adresată scrisoarea, se sacrifică donându‑și rinichii fiului ei bolnav.

Moare pentru el.

Moare…

În seara aceasta, răvășit, regăsesc baza credințelor mele: mama și cu mine eram legați prin intuiții superioare care sfidau distanțele. Contopirea noastră nu ținea de iluzie, dragostea noastră sfida spațiul, chiar dacă nu putea sfida și timpul.

Resimt o esențială și înflăcărată ușurare.

*

Moartea a reînnoit imaginile mamei mele.

Atâta vreme cât s‑a aflat în fața mea, reală, concretă, rămânea bătrâna doamnă plină de elan, căruntă, energică, chiar dacă gesturile îi erau calculate, adeptă a hainelor largi și a pantalonilor drepți care‑i ascundeau formele ușor ofilite. Chiar dacă le purta cu demnitate, avea totuși optzeci și șapte de ani. Când mă gândesc la mama, așa o văd.

Moartea a eliberat‑o de orice vârstă. Mi‑o amintesc acum la fel de bine la treizeci de ani, la patruzeci ca la șaizeci sau optzeci. Își recuperează astfel conturul picioarelor, părul negru, bronzul de fetiță sălbatică, sclipirea buzelor cărnoase. În memoria mea, nu mai este prizoniera unei vârste anume, ci redevine femeia frumoasă, vioaie, înaltă, brunetă din copilăria mea.

Moartea mi‑a redat tinerețea mamei.

*

Încă din copilărie am trăit măcinat de spaima de a nu‑mi pierde mama. Cea mai mică întârziere a ei îmi răscolea nervii fiindcă, fără excepție, o interpretam în cel mai dramatic mod. În loc să înțeleg că femeia aceea, grăbită, depășită, hiperactivă adăuga meseriei ei de profesoară pe cea de mamă de familie, de mii de ori, cum nu o auzeam intrând pe ușă, mi‑o închipuiam răsturnată de un camion, prinsă între rămășițe de metal, strivită de un perete, ruptă‑n bucăți de tren la o trecere la nivel – întrucât conducea impetuos, înmulțind acroșările, așa că toate acele halucinații ale mele aveau legătură cu accidentele de pe șosele.

Când apărea, grăbită, încărcată cu provizii, deja cu gândul la sarcinile următoare – spălatul rufelor și pregătitul mâncării –, nu bănuia ce stare de rău îmi provocase. Dacă îmi permiteam vreo observație benignă, de genul „Dar ți‑a luat ceva timp“, exclama ingenuu:

— Cineva trebuie să dea de mâncare oamenilor și‑n casa asta.

Mă repezeam, vrednic de plâns, să o ajut să ducă plasele și să le golească.

Nu a știut niciodată în ce măsură intram în panică atunci când nu era acasă, fiindcă, reușind să îmi ascund spaimele, o întâmpinam cu un surâs din nou senin, pe care îl traducea ca zâmbet de bun‑venit. Numai de două ori a dat de mine apatic, îndurerat, cu ochii injectați, în holul întunecos al vilei.

Eram îngrijorat, i‑am explicat între două suspine, incapabil să îmi opresc noianul de lacrimi, liniștit și rușinat în același timp.

Impresionată, m‑a consolat cu vorbe tandre, mângâindu‑mă pe obraz.

Spaimele acelea mă oboseau, mă sfâșiau, mă consumau. Observându‑le contrazise de fapte, le consideram exagerate, fără a reuși să mi le reprim.

Atingeau paroxismul în serile în care părinții plecau de acasă. O emoție zvâcnitoare mă dobora admirându‑i așa frumoși cum erau, atât de complici, tata suplu și felin în costumul lui de culoare închisă, mama radioasă în rochia care‑i dezgolea umerii superbi și picioarele lungi, cu fața luminată de bijuterii discrete. Îi admiram suferind fiindcă‑i consideram diferiți, străini aproape. Sub privirile mele se deplasa un cuplu de îndrăgostiți, nu părinții mei. Descifram din gesturile ei cele mai delicate, din pleoapele coborâte, din capriciile ei fără cuvinte că încetase să mai fie mama pentru a se dedica rolului de iubită a tatălui meu. Și constatam că, la rândul lui, cu privirea fierbinte, cu un colț al gurii mai ridicat, o încuraja să se pisicească, extrăgându‑și din asta un sentiment al puterii… Mă cutremuram când zicea „Jeannine“, inhalând sunetele, dând buzelor lui forma sărutului. Lucru care‑mi plăcea tot atât cât mă deranja. Chiar dacă mă încânta, complicitatea lor mă și scotea din cadru. Mă simțeam minuscul, ridicol, nepotrivit. Un copil. Nimic altceva decât un copil.

Florence, sora mea cu cinci ani mai mare, considera serile acelea un noroc, le organiza și, după ce ne jucam tot felul de jocuri, dădea stingerea. Întins în pat, cu veioza aprinsă, mă consacram în sfârșit esențialului: așteptam. Cu trupul încordat, cuminte, cu mâinile încrucișate pe piept, așteptam. Cu atenția concentrată asupra zgomotelor străzii, așteptam. Sperând în fiecare secundă să aud cheia învârtindu‑se în broască, așteptam.

Sosite anume pentru a‑mi întrerupe concentrarea, mă invadau gânduri catastrofice: un dezaxat îmi asasina părinții, un incendiu devasta ringul de dans – renunțam la inventarul posibilităților automobilistice pentru violențe mai spectaculoase. După care încercam să‑mi alung suferinţa reglându‑mi respirația și reluându‑mi activitatea principală: așteptarea.

Imediat ce auzeam clinchetul care‑mi confirma întoarcerea lor şi mă asiguram că nu urma să rămân orfan, mă întorceam pe burtă și adormeam pe loc.

Mai târziu, anxietatea aceasta nu s‑a risipit, ci a luat forme mai succinte, suportabile… La douăzeci de ani, plecând de acasă, m‑am obișnuit cu o distanță mai mare dintre mama și mine și cu o frecvență mai scăzută a întâlnirilor noastre. Totuși, după ce nu luam legătura trei sau patru zile, mă zguduia o izbucnire de neliniște și deseori, când suna telefonul, mă cutremuram brusc de teama unei vești dezastruoase.

M‑a stăpânit toată viața groaza că s‑ar putea ca mama să moară.

Acum, s‑a terminat. Moartea ei a ucis frica de moartea ei.

Nu mai am de ce mă teme.

Era însă mai plăcut să trăiesc cu teroarea anticipării decât cu realitatea nimicului.

---

^[1]. Eric-Emmanuel Schmitt, Răzbunarea iertării, Hu­ma­nitas Fiction, Bucureşti, 2019, traducere de Laurenţiu Malomfălean. (N. tr.)

---

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

---

În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc, Adolf H. Două vieți, Omul care vedea dincolo de chipuri, Răzbunarea iertării, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, Félix și izvorul invizibil, Jurnalul unei iubiri pierdute.